Aşteptând undeva, mi-au picat ochii pe o revistă de pe masa din hol. Am luat-o în mână şi pe o pagină a ei, am găsit titlul pe care l-am reprodus ca titlu al acestor gânduri. Articolul vorbea despre o maşină convertibilă, dar nu una oricare, ci un Bentley Continental GTC, convertibil. Preţul maşinii? Cam la 190 mii dolari! Autorul articolului caută mai întâi să lămurească cumpărătorii. Nu vor fi mulţi, doar vreo trei mii de americani. Intermediari de vânzări imobiliare, medici, actori, avocaţi. Lista pretendenţilor cam limitată din cauza preţului. Dar, dacă cineva va voi să îşi impresineze clienţii… trebuie să îşi fardeze imaginea cu o astfel de bijuterie mecanică!
Apoi autorul trece în revistă calităţile maşinii. Spune că nu a condus nimic asemănător în cei 30 de ani de când testează şi scrie despre tot felul de maşini. Din punctul de vedere al ergonomicii, al designului, al confortului autorul aseamănă maşina cu un… paradis! Motorul are 12 cilindri şi are o capacitate de 6 litri, având o putere de 552 CP (asistat de bi-turbo). Acceleraţia de la 0 la 100km/h în 4.7 secunde; dacă apeşi acceleraţia, te simţi parcă într-un avion nu într-o maşină. Spaţiul nu este sacrificat ca în alte convertibile, ci este spaţiu suficient chiar şi pe bancheta din spate pentru doi adulţi (sau un câine, cum se obişnuieşte pe-aici).
Chestia cu paradisul mi-a dat de gândit. Cunosc cel puţin 20 de familii de români care au pierdut câte un copil în accidente de maşină sau motocicletă. Pentru ei, pe roţi a venit iadul întrebărilor fără răspuns, al lacrimilor, al viselor sfărâmate, al părerii că te-ai chinuit degeaba 16-18 ani cu un copil, de la purtarea sarcinii, prin naştere, şcoală, creştere, educaţie, ca acum să-l pierzi fără veste şi explicaţie. Pentru alţi copii, pe roţi a venit iadul şi la propriu şi la figurat, deoarece au plecat din această lume într-o stare de răzvrătire faţă de părinţi şi de Domnul.
Apoi, cei ce-şi pot permite să-şi cumpere un Bentley ca cel din articol, vor constata că „paradisul” acesta este şi costisitor şi efemer, şi că nu satisface decât câteva zile. Este ca o Fata Morgana spre care alergi mereu şi de câte ori ţi se pare că ai prins-o, ea se arată a fi şi mai departe de tine… Ca un miraj care se ascunde mereu după alţi munţi mai îndepărtaţi din zare.
Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul, spunea psalmistul. Fericirea aceasta era cunoscută de evanghelistul Filip care a călătorit câteva ore într-un car al unui om căruia i-a explicat pe Isus; omul acela l-a primit pe Mântuitorul şi pentru orice călător pe orice fel de roţi, aceasta est fericirea supremă. E paradis pe roţi când foloseşti roţile să-L vesteşti pe Isus, să-l duci la cei nemântuiţi. Când foloseşti roţile să vizitezi un bolnav sau un puşcăriaş, să faci un bine, este paradis. Iar dacă-ţi foloseşti roţile, fie ele şi de Trabant (oare mai sunt maşini de-astea în ţară?… Nu ma fost de câţiva ani şi nu mai ştiu!) doar într-un mod egoist, scoţându-L pe Domnul din ecuaţia vieţii tale, e cel puţin zădărnicie pe roţi, dacă nu cumva iad cu-adevărat!
Data viitoare când visezi la un VW, sau Fiat, sau Renault, sau Mercedes, sau fie el ce-o fi, gândeşte-te la aceasta!
(autor: Ted Doru Pope)