Zece creştini mititei se-mpărţeau în două,
Unul nu ţinea cu ei şi-au rămas doar nouă!
Nouă creştini s-au gândit că e timpul copt
Să-ngrijească de săraci, şi-au rămas doar opt.
Category Archives: Pentru un duh vesel
Toţi purtăm un nume
Au fost odata patru vecini, oameni foarte ciudati, care se numeau CINEVA, FIECARE, ORICINE si NIMENI.
Modul lor de viata era o rusine. De exemplu: CINEVA isi barfea vecinul. FIECARE stia ca acest lucru era pacat. ORICINE ar fi putut refuza sa asculte, dar NIMENI n-o facea. ORICINE stia ca FIECARE vorbea despre CINEVA.
Toti apartineau de aceeasi biserica. FIECARE vroia sa se inchine, dar nu mergea la biserica pentru ca nu vorbea cu ORICINE. CINEVA se arata credincios la biserica, dar de lucrat nu lucra NIMENI. Cand era nevoie de ceva, FIECARE se gandea ca CINEVA ar putea-o face mai bine ca el. Ghiciti cine o facea? NIMENI.
Pe tine cum te cheama?
(autor: preluat de la D@n)
Răbdare la asamblare
Bucătăriile americanilor sunt de fapt porţiuni ale sufrageriei, amenajate special, extrem de atragătoare ca aspect, dar producătoare de miros specific în toată casa, în caz că cineva chiar doreşte să gătească şi nu doar să încălzească bucăţi de pizza cumpărate mură-n gură… Aşa că am fost nevoit să cumpăr un aragaz de campanie, ceva ce în engleză se numeşte „outdoor gas grill”. Preţul redus şi necesitatea de a muta cu totul izul de tocană din perimetrul sufrageriei pe terasă, m-au convins. Aşa că am admirat şi apoi plătit pentru aparatura care are două ochiuri de aragaz, grătar special cu trei nivele, cuptor închis prevăzut cu termometru, roţi ajustabile, butelie cu propan uşor de schimbat… ce mai, o minune care doar să-ţi lustruiască pantofii nu ştie. Salivam gândindu-mă la cartofi înăbuşiţi şi ciuperci la grătar, vinete gata de zacuscă şi porumb copt ca la mama acasă, bunătăţi gătite automat cu doar trei apasări de buton, lăsând mirosul să zboare de pe terasa noastră spre cea a vecinilor.
Poveşti romârcane nemuritoare
Şi după ce m-am luptat sa le car până aici, constat că nu mă ajută cu absolut nimic în criza de tată stressat prin care trec. Mai bine aduceam leuştean, cimbru şi vegeta, articole care lipsesc cu desăvârşire de pe piaţa SUA şi ţărilor NAFTA. Sau nişte telemea de Sibiu, să moară de poftă toţi prietenii mei români de aici şi toţi vecinii americani pe care i-aş fi invitat la o degustare mioritică. Dar aşa, cărţi… Şi încă de poveşti… nici o afacere. Greuceanu de Petre Ispirescu, Făt-Frumos din Lacrimă de Eminescu, poveştile lui Slavici cu Păcală şi evident, Ion Creangă. Mizam mai ales pe acesta din urmă: să vezi cum o să se mai roage Ingrid de mine, seară de seară, să-i citesc poveştile lui Creangă. O să înţeleagă ea şi cei şapte ani ai ei de-acasă, trei româneşti şi aproape patru anglo-saxoni, că avem şi noi valorile noastre autentice în industria distracţiilor. Păi moşu şi baba la gura sobei, iarna, spuneau ancestral poveşti, înainte chiar de naşterea lui Columb, descoperitorul lumii noi în care trăim acum. Iar Disneyland nu este decât o extrapolare a universului struţo-cămilei din “Istoria Ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. Dacă l-ar fi lăsat turcii, înjgheba un fel de Dracula Parc la margine de Vaslui, fără doar şi poate.
Povestea lui Vaidemine
A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata, un tip simpatic, nici prea inalt, cat sa dea cu capul de grinda bordeiului in care locuia singur, nici prea scund, ca sa nu fie bagat in seama de cei de teapa lui, numa’ bun, cat sa scoata doua vorbe, nici prea interesante, nici prea plictisitoare.
Nu mor caii când vor câinii
Noianul de evenimente ale sfârşitului de an 2005 şi începutului de an 2006 m-a făcut să realizez un adevăr mare cât lumea, pe care ne chinuim deseori să îl descoperim din nou şi din nou, şi anume că… roata este rotundă. Adevărul că cine este astăzi pe val, mâine poate să nu mai fi e, cine este astăzi acoperit de glorie, mâine poate fi acoperit de flori, şi toate acestea pentru că… roata se învârte.
Momentul de revelaţie al identificării formei geometrice pe care o are roata îl poate face pe om mai bun, mai tolerant sau cel puţin mai reticent în raportul cu pretenţiile sale de infailibilitate. Şi acest moment nu este unul neapărat religios, sau moral, sau ontologic, ci poate fi o concluzie a bunului-simţ. Dacă există! Aţi privit vreodată în faţă un câine de rasă, un câine luptător? L-aţi privit vreodată, poate în vreun documentar (sper că nu pe propria piele!) cum atacă? Cum îi este privirea, cum ţinteşte direct, în ochi, pe cel pe care vrea să îl pună la pământ? Există o nobleţe a agresorului care se ştie puternic! Este câinele care are curajul atacului din faţă, chiar dacă uneori acesta poate deveni riscant, el face acest lucru natural, pentru că… nu ştie să facă altfel. De ce? Pentru că este de rasă!
La intamplare – parabola
Un liber cugetator, plimbandu-se prin padure,
Admira tabloul splendid: copaci, zmeura si mure,
Izvor limpede si ierburi, flori alese, sclipitoare…
“Cate lucruri, spuse omul, au iesit la intamplare!”
Verdele, e la-ntamplare si albastrul, tot la fel…
Soarele te incalzeste involuntar… Stie el?
Chiar si eu am aparut, pe pamant, la intamplare…
Da, sunt tanar, ma simt bine, si de altul… nu ma doare!…
Kpra cu 3 iedzi
“Dragii mosului, sa va spun o poveste? Pai va spun.
Ieri navigam pe internet si am prins acolo un link de hi 5. Asa, ca pentru voi, urasc hi5-ul. Dar am intrat. Pe pagina unui tanar de aproximativ 18 ani, de profesie dansator modern. Si de succes. Spun asta avand in vedere zecile de mesaje de la tinere ce-l doreau. Sub o forma sau alta.
Problema mea a fost ca nu am prea inteles ce incercau sa-i comunice fetele. Gen: abea ast sa vi aici sa stam la brf k na, ti minte chef k maj’ meu. Sau: te poooooop lov u abea astept sa ne vdm :x:x:x Sau: plshe…hi5 tau ast comm d la u plz.
Dreptul la replică
Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă…
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Continue reading
Despre nume şi titluri
Deşi citisem versetele de zeci sau sute de ori, de-abia târziu mi-am dat seama de un anumit lucru şi anume că, în Geneza cap. 2 Adam a făcut ceva de unul singur înainte de crearea femeii: “Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit un ajutor care să i se potrivească” (vers. 20).
A pune nume lucrurilor şi mai ales fiinţelor înseamna a individualiza. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, numele (s.n.) = “cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă, un lucru, o acţiune, o noţiune, etc. şi prin care aceasta se individualizează”… Câinele era câine, tigrul era tigru… omul era Adam adică “pământ sau cel făcut din pământ roşiatic”.
Bine, când avem câte un singur exemplar din fiecare, problema este simplă, substantivul operând atât în sfera comunului cât şi în cea a propriului… Dar pe măsură ce animalele şi mai ales oamenii au început să se înmultească, a trebuit inventată şi dezvoltată o întreaga ştiinţă a onomasticii, a numelelor care să diferenţieze, să individualizeze. Când spui la vocativ “omule!” adresându-te unui grup de persoane, este imposibil pentru cei care fac parte din acel grup să-şi dea seama la cine anume faci apel. A apărut deci substantivul propriu. Despre semnificaţia lui specială la vechii evrei, cu altă ocazie. Acum altceva aş dori să subliniez. Din dorinţa omului păcătos de a se diferenţia cât mai specific şi original, din setea lui nemăsurată după recunoaşterea superiorităţii, ascendentului, asupra celorlalţi semeni, alături de nume a apărut şi titlul.
Poate că această găselniţă omenească a izvorât iniţial tot dintr-o necesitate de ordin practic, zic eu cu îngăduinţă, pentru a-i deosebi pe purtătorii de răspunderi din societate sau a recunoaşte mai repede pe specialiştii dintr-un domeniu. Evident că aberaţiile nu au aşteptat prea mult pentru a-şi face apariţia şi aici, născându-se “homo nomenclaturisticus”. Ca să fii pe placul unui funcţionar superior sau al unui suveran (mai ales), nu aveai la dispoziţie decât două mijloace: Continue reading