Isaac ajunge în țara filistenilor cu ocazia foametei. Domnul l-a binecuvântat, averile au sporit, filistenii l-au pizmuit. A urmat povestea cu fântânile, certurile pe motiv că „Apa este a noastră!” (Geneza 26:20). Isaac sapă altă fântână, zidește alt altar, ajunge în Beer-Șeba, Domnul i Se arată și îi promite și mai multe binecuvântări. Dar se întâmplă ceva în tot acest timp…
Își imaginează unii că binecuvântarea e ceva neutru, că nu știi când o ai sau n-o ai. Ba mai rău, unii cred în binecuvântarea de a o duce rău, de a fi bolnav sau prigonit. Vii de la biserică trist și epuizat, dar știi că ești binecuvântat (că dacă n-ai ști, nu s-ar vedea). Scriptura ne avertizează „Vai de cei ce numesc răul bine, și binele, rău, care spun că întunericul este lumină, și lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceață, și dulceața în loc de amărăciune!” (Isaia 5:20). Binecuvântarea e bună. Isaac era binecuvântat. Și filistenii n-au putut să nu vadă.
Așa că au venit la el.
„La ce ați venit la mine voi, care mă urâți și m-ați alungat de la voi?” (Geneza 26:27)
„Am văzut bine că Domnul este cu tine” (Geneza 26:28)
Îmi amintește de împăratul Saul (omul rău) care ajunge să spună celui pe care-l dorea mort (David): „Tu ești mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ți-am făcut rău.” (1 Samuel 24:17)
Dacă nu avem în viața noastră de creștin astfel de momente când până și vreun vrăjmaș să observe faptul că suntem binecuvântați, am pierdut ceva.
Degeaba o dăm cu filosofia răului-bun și a amărăciunilor-dulceață, a răului care se întâmplă (auzi!) pentru un scop minunat (după regula că scopul scuză mijloacele, bănuiesc), a binecuvântărilor ascunse (nu oriunde ci în situații care numai bune nu-s)… ca și cum distincția dintre bine și rău nu mai există… și ca și cum nici Tatăl ceresc n-ar mai ști să ne dea darurile bune, decât prost ambalate. Ne lăudăm ce bogați suntem și că nu ducem lipsă de nimic, numai ca să nu se observe ce nenorociți am ajuns. (Apoc. 3:17)
Când vezi lucrurile așa, îți trebuie doctorie pentru ochi (Apocalipsa 3:18), ceva ce nu le-a lipsit filistenilor atunci când au „văzut bine”.
Am face mai bine să săpăm din nou fântânile astupate, să scoatem apa vieții și să ne înviorăm. Am trăi din nou și ar vedea-o și filistenii.