A fost odată o cetate în care locuitorii purtau doar haine de împrumut. În casele lor găseai doar o singură haină, şi aceea numai zdrenţe. În fiecare zi mergeau la un centru de închirieri şi peste zdrenţele lor îmbrăcau cele mai strălucitoare haine. Alegeau culorile şi strălucirea în funcţie de planurile pentru ziua respectivă. Deşi era foarte săracă, cetatea dădea impresia că n-a cunoscut decât luxul şi bogăţia. Doar seara, când returnau ţinutele elegante, la ore foarte târzii, feriţi de lumina felinarelor şi de privirile celorlalţi zdrenţăroşi, se furişau pe la casele lor şi visau la o vreme când vor avea propria haină frumoasă, elegantă. În obscuritatea adevăratei lor identităţi, îşi doreau să vină o zi când să nu mai fi e nevoiţi să împrumute; se săturaseră să plătească atât de mult pentru a purta ceva ce văzuseră la alţii şi părea a fi făcut la comandă. Era o permanentă luptă să se îmbrace aşa cum o făceau ceilalţi. Zi de zi trăiau cu încercarea de a purta haina altora.
Amarul secret al cetăţii respective era că, fără să ştie, toţi locuitorii se îmbrăcau de la acelaşi centru; însă încercarea de a fi ca ceilalţi era atât de preocupantă, încât nu au observat că poartă azi ceea ce ieri a purtat vecinul sau colegul. Domnea o falsă impresie de proprietate şi bogăţie. Doar patronul veşmintelor de închiriat râdea de ei atunci când îi vedea plecând în noapte, furişând zdrenţele departe de privirile altor zdrenţăroşi.
