Treci prin centrul aglomerat şi ea, statuia, este nemişcată, argintie, aurie sau neagră. O priveşti şi ai impresia că a clipit ori că s-a clătinat. Îţi spui că nu e posibil, că trebuie să fi e doar o stranie părere. Şi totuşi, statuia se mişcă, respiră şi clipeşte. Câte un trecător mai darnic sau determinat de dorinţa de spectacol a copiilor ori a iubitei se apleacă şi aruncă o monedă în cutia din apropierea statuii; atunci aceasta, în semn de recunoştinţă, execută o plecăciune. Trecătorul este mulţumit, norocoşii din jur sunt şi ei, iar statuia amabilă îşi reia nemişcarea.
Probabil că cei mai mulţi dintre noi au văzut măcar una dintre acele persoane care se vopsesc în întregime: şi pe faţă, şi pe mâini, şi pe îmbrăcăminte, se aşază într-un loc foarte populat cu trecători şi, chiar dacă par a fi nişte statui autentice, atunci când sunt plătiţi, aceşti oameni surprind printr-o mişcare de recunoştinţă. Dincolo de antrenamentul şi performanţa lor, dincolo de surpriza unei statui mişcătoare şi dincolo de ideea unei astfel de ocupaţii, aceste prezenţe reprezintă un simbol. Avem de-a face cu o marcă a vremii, din cel puţin două puncte de vedere.
În primul rând, nemişcarea, definibilă ca indiferenţă, nepăsare. Pentru că ce altceva suntem atunci când parcă jucăm un rol şi nu ne lăsăm emoţionaţi de trăirile celor de lângă noi? Orice mişcare, orice gest de compasiune atrage după sine pierderea unei reprize, a unui act, în defi nitiv o pierdere economică. Nu este deloc profitabil să dai semne de compasiune. Cerşetorii nu dau semne de compasiune, nici măcar cât haiducii de prin legende. Lor nu le pasă de dăruitor. Fiecare şi-a câştigat cu suficient efort şi destulă abilitate un piedestal, este deci riscant să cobori, chiar şi pentru un gest de amabilitate sau omenie.
Am văzut o astfel de statuie umană reprezentându-l pe W. A. Mozart. Cum aruncai moneda într-o cutie de instrument, cum îţi cânta câteva măsuri şi încheia printr-un salut cu plecăciune şi pălăria ridicată, apoi devenea iar surd şi insensibil ca o stâncă. Exact filosofia noastră de acum: dacă „îmi iese ceva”, mă implic, dacă nu, prefer absenţa. Unii oameni cu bani îşi plătesc până şi adversarii. Încremenirea care ne-a cuprins este un amestec ciudat de materialism, comoditate, logică şi necredinţă.
A doua asemănare cu statuile mişcătoare este acest amestec de materialism şi necredinţă. Materialism, pentru că, motivaţi financiar, răsturnăm munţii, depăşim imposibilul, lucrăm 25 de ore din 24. Necredincioşi, pentru că am ajuns să suspectăm de interes pe oricine, chiar şi pe cei care ne salută ori zâmbesc. Mintea noastră, reprogramată economic, nu poate accepta gratuitatea, aşa cum nu poate debita nici un plan bazat pe iniţiativă non-profit. În realitate, acesta este planul vrăjmaşului lumii: insensibilitate sau profit. După aceşti doi vectori, totul se transformă în relaţii comerciale. Bunicii satisfac un moft al nepoţilor în schimbul unui sărut, de care cei mici se leapădă repede; copiii achiziţionează medii de trecere la schimb cu participarea în nu ştiu ce excursie; soţul aspiră prin casă în speranţa unei ieşiri cu prietenii, iar soţia devine chiar tolerantă şi calmă pentru o descărcare de card.
Nu, nu-i generală situaţia, dar se manifestă ca tendinţă. Scopul profund al strategiei vrăjmaşului nu ţinteşte doar relaţiile interumane, ci chiar relaţia noastră cu Dumnezeu. satana ştie că relaţia dintre noi şi Divinitate se măsoară în simţirea faţă de semeni. Niciodată Dumnezeu nu va mântui statui, indiferenţi, egoişti şi materialişti. Transformarea noastră în oameni de profesie este un şiretlic al duşmanului, o capcană. Nu încape în planul Creatorului o omenire care să fie umană doar la sunetul monedei. În nici un caz strada spre Împărăţie nu poate fi populată cu oameni-statui, oricât de strălucitoare ar fi vopseaua.
Întrebarea se pune: mă găsesc eu cumpărându-mi plecăciunea celorlalte statui sau am înlemnit în aşteptarea contribuţiei semenilor mei? Mă surprinde câte un semn de viaţă din partea celorlalţi sau am murit încercând să-mi câştig profitul de pe urma unui rol prea îndelung jucat? Cum aş reacţiona dacă pe strada spectacolului meu ar trece El, Mântuitorul, purtându-Şi crucea? Ce ar spune El dacă, de emoţie, statuia din mine ar trăi într-un mod manifest? Oare s-ar opri ca atunci, sub copacul lui Zacheu, şi mi-ar zice: „Dă-te jos degrabă”? Aş coborî la chemarea Lui sau aş rămâne de piatră?
Nici măcar nu trebuie să aştept minunea, pentru a afl a răspunsul. Este suficient, în ceasurile ce vin, să-mi spun drept dacă aştept răsplată pentru plecăciuni sau dacă plătesc pentru ele.
Nu-mi rămâne decât să verific dacă am puls şi dacă în exteriorul fiinţei mele se vede acest lucru.
Este testul generaţiei, acela de a renunţa la spoială şi de a accepta comportamentul pentru care am fost destinaţi de vrerea Creatorului. Gata cu rolul de fiinţă mişcătoare, să înceapă viaţa de om!
(autor: Daniel Chirileanu)