A fost odată ca niciodată o lume mică… lumea unei roţi de tren. Ea era una dintre cele mai robuste. Făcea parte din noua generaţie şi părea că nimic nu-i poate sta în cale. Duritatea materialului din care era alcătuită era recunoscută de toţi. Forma aerodinamică şi noul design o făcea să pară mai bună decât toate celelalte.
Când am întâlnit-o prima oară, era în gara din Craiova, la trenul de Bucureşti. Stătea liniştită la locu-i prestabilit şi torcea încet a jale…
Când m-am apropiat de ea, a tăcut… M-am aşezat pe peron, cu picioarele lângă ea, şi m-am aplecat puţin, pentru a-i fi mai aproape… Nu ştiu nici azi de ce am făcut asta… Am aşteptat ceva, ca apoi, dintr-o dată, s-o aud:
“De ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce?”
‘Ce “de ce”?’ am întrebat-o… Parcă nici nu m-ar fi auzit…
“De ce? de ce? de ce? de ce? de ce?…… Toată ziulica mă rotesc. Când sus, când jos… iar sus, iar jos… sus, jos, sus, jos, sus, jos, sus, jos… apoi iarăşi de la început!!!”
“Asta-i tot?” am întrebat…
“Cum ‘asta-i tot’?! Ţi se pare că-i puţin?! Dar asta-i viaţa mea!!! Asta-i tot ceea ce sunt!!!”
Am rămas îngândurat… pe undeva, eram şi eu o roată. Sus, jos, iar sus, iar jos…
“Hai să-ţi spun ceva, amice! M-am născut la cea mai bună uzină de utilaj greu din ţară! Când am ieşit din mâna Maestrului, aveam visuri măreţe… Maestrul îmi spusese că voi fi cineva, că voi fi de folos în lume… În sinea mea speram că voi răsturna pământul… voi descoperi maşina cu autonomie infinită sau avionul subteran sau pastila antiSIDA sau… eahhhh, nu contează… în mintea mea erau o grămadă de visuri de copil… La testele de la ieşirea din uzină, am obţinut rezultate extraordinare. Îmi aduc aminte perfect de exclamaţia Maestrului-Şef: ‚‚FANTASTIC!!!’’. Am fost apoi dusă într-un depozit. Mă gândeam să folosesc aceste momente de răgaz ca pe o rampă de lansare ulterioară. Îmi vine a râde când mă gândesc la prostia mea copilărească. Visam că voi aduce pacea absolută-n lume, voi milita pentru apărarea drepturilor omului, că voi oferi un cămin tuturor orfanilor, un adăpost tuturor celor loviţi de soartă… aberaţii! Uite ce sunt… Pentru că fusesem şefă de promoţie, la ieşirea din depozit, mi s-a promis un loc de cinste… un InterCity… Nu am înţeles atunci exact despre ce este vorba. Mi s-a spus doar că mulţi vor fi mulţumiţi de ceea ce voi face… şi atunci am simţit că plutesc… visurile mi se împlineau… mulţi vor fi mulţumiţi de ceea ce voi face… Sus, jos, sus, jos…
Am înţeles într-un târziu că sunt… o roată. Poate ar fi trebuit să pricep asta de la început! Bine, bine, sunt o roată, dar totuşi… Am înţeles că nu voi fi eu cea care voi descoperii pastila pentru armonie în familie sau submarinul intergalactic sau sistemul de teleportare, dar nu pricep ceva. De ce toată ziulica sus, jos, iar sus, iar jos?! De ce?! De ce risipa asta de… rotire?! Nu aş putea să stau, eventual pe o poiană înverzită, ceva ce nu am văzut niciodată, picior peste picior la soare?! Aş privi trecătorii, aş asculta ciripitul bufniţelor sau croncănitul privighetorilor!!! De ce mă… risipesc… toată ziulica de-a lungul şinelor reci şi tari ?!… când sus, când jos… sus, jos… Mă risipesc degeaba… Asta mă doare cel mai tare… degeaba… mă risipesc degeaba… Cu ce rost?! DEGEABA… Auzi cum sună?!…… mă risipesc degeaba… degeaba…
Cineva, o roată mai bătrână, mi-a spus odată: ‚‚MAI BINE SĂ TE CONSUMI, DECÂT SĂ RUGINEŞTI!’’
Nu am înţeles-o niciodată… nici acum nu o înţeleg şi nici nu cred că o voi înţelege vreodată. Mi-a spus atunci că în aceste cuvinte se află răspunsul la întrebare.
Dar nu pricep!!! NU înţeleg!!! Deci întrebarea este: ‚‚Ce rost are atâta risipă de rotire în van?!’’
Răspuns: ‚‚ MAI BINE SĂ TE CONSUMI, DECÂT SĂ RUGINEŞTI!’’ Nu crezi că era ţicnită?! Nu crezi că abera?! Nu crezi că era prea bătrână?! Nu crezi că…?”
Nu am mai ascultat-o. M-am ridicat încet şi am privit la ceas… M-am uitat apoi în jos la roata care tot mai sporovăia…
Într-o doară, am întrebat-o: “Crezi că aş ajunge la Bucureşti fără tine?!”
S-a oprit brusc. S-a uitat la mine lung şi m-a întrebat: “Crezi că dacă… nu aş fi eu… şi risipa mea… tu nu ai?…”
Am plecat! Se prinsese! Am urcat în vagon şi am intrat în compartiment, dar nu am putut sta. Am coborât din tren şi mă tot gândeam la roata pe care o tot lăsam în urmă, apropiindu-mă de ieşirea din gară… mă mai gândeam şi la ‚trenul’ de deasupra mea… şi la ceea ce-mi zisese roata…
Deci… te risipeşti ca să te consumi… ca să NU rugineşti…
MAI BINE SĂ TE CONSUMI, DECÂT SĂ RUGINEŞTI!
(autor: Emi Pavel)