Noi libelulele (Odonata) aparţinem celor mai deosebite făpturi din lumea insectelor. Noi zburăm, vânăm, ne împerechem şi depunem ouă. Totul facem înaintea ochilor voştri. Ceea ce vă place cel mai mult la noi sunt zborurile artistice. Intr-adevăr, îţi pot numi nouă feluri diferite de zbor pe care le executăm ireproşabil: zbor obişnuit, zbor de vânare a prăzii, zbor în teritoriul nostru, zbor de ameninţare, zbor la împerechere, zbor pendular, zbor în valuri, zbor de menţinere – şi să nu uit – diferitele feluri de zbor înapoi.
Dintre cele 800000 de feluri de insecte, noi suntem considerate zburătoare artistice. In zilele însorite de vară putem să zburăm deasupra unui lac, abia mişcându-ne aripile. Dacă am văzut o insectă cu care ne hrănim, o şi înşfăcăm dintr-o dată, printr-o manevră rapidă. Dacă apare un rival, ne înşurubăm în aer şi îl îndepărtăm imediat. Planăm sau zburăm elegant chiar şi printre vegetaţia deasă de baltă, fără a ne atinge de ceva cu aripile noastre sensibile. Ai înţeles deci, deasupra apei noi suntem stăpânii aerului. Noi ne deplasăm ca nişte elicoptere silenţioase. La o frecvenţă de 30 de bătăi din aripi pe secundă nu facem nici un zgomot care să fie receptat de urechea ta.
Insă aripile noastre ne slujesc nu numai la zbor, ele joacă un rol important şi la mişcările noastre în timpul împerecherii, pe firele de iarbă ele ne slujesc drept suprafaţă de echilibrare, le mai folosim drept colectori solari, iar împotriva broaştelor lacome ele sunt arme de apărare voluminoase. Totuşi, zborul este şi rămâne folosirea lor principală. Din totalitate noastră de 4500 de specii de libelule, în regiunea Europei centrale se întâlnesc 80 de specii. Suntem catalogate ca libelulele mari (Anisoptera) şi libelulele mici (Zygoptera).
Din mulţimea de denumiri îţi numesc câteva dintre ele, spre a te descurca cât de cât cu rudele noastre atât de diversificate:
– Libelulele mici: libelulele uşoare, libelulele siluete (spre exemplu, libelulele azurii sau Linden, libelulele negre), libelulele de pipirig, libelulele fastuoase.
– Libelulele mari: libelulele nobile (spre exemplu: libelulele mozaic, libelulele regale), libelulele de râu, libelulele de izvor, libelulele anisoptere (spre exemplu: libelulele de smarald) şi libelulele planoare (spre exemplu libelulele cu toracele gros, libelulele roşii sau Scarlet, libelulele albastre sau săgeţile albastre, libelulele de stepă)
Primei subgrupe îi aparţin în mare parte libelulele medii, celei de a doua în mare parte exemplare mari. Nu ne poţi deosebi după mărimea noastră, căci cele mai mici dintre libelulele mari – unele dintre libelulele de pajişte şi micile libelulele ale muşchilor – au numai 3 cm; libelulele noastre mici – libelulele fastuoase – însă 5 cm. Ne poţi însă cataloga mult mai uşor pe baza aripilor noastre. Libelulele mici îşi strâng aripile anterioare şi posterioare aproape egale, în timp ce libelulele mari îşi depărtează de corp aripile inegale.
Şi în zbor ne deosebim foarte mult: Libelulele mici, fără experienţă la zbor, îşi mişcă aripile anterioare în contratimp cu cele posterioare; pe când libelulele mari, foarte specializate la zbor, îşi sincronizează bătaia aripilor anterioare şi posterioare cu ajutorul sistemului nervos.
In cele ce urmează mă voi limita numai la libelulele mari. Poetul pajiştilor şi zoologul vostru Hermann Löns (1866–1914) a fost foarte entuziasmat de libelula regală, pe care el a descris-o astfel: «Nici una dintre libelule nu se poate compara cu ea; ea este mai frumoasă şi mai rapidă decât fecioara pădurii. Aripile ei sunt din filigran aurit, fruntea are o podoabă verde de smarald, iar trupul este din mătase azurie, cu puncte negre».
Corp aerodinamic
Ca la toate insectele, şi corpul nostru este format din trei părţi: cap, torace şi abdomen. Construcţia noastră prezintă însă mai multe caracteristici care sunt adaptate modului nostru de viaţă, mai ales tehnicii noastre de zbor. Ceea ce sare în ochi este abdomenul nostru lung, subţire, cât un băţ de chibrit, care se aseamănă cu o bară de balansare.
Intr-adevăr, el ne echilibrează zborul şi ascunde în el aparatul digestiv şi de reproducere. Construcţia lui segmentară, unită prin epitelii, îi redă o elasticitate ridicată şi o mobilitate maximă. Ca şi echipamentul unui cavaler, fiecare segment în parte este format din scuturi pectorale şi din plăci dorsale puternice. Pentru puternicul schelet extern, Constructorul nostru a folosit chitina. Acest material de construcţie este extrem de uşor şi este consolidat prin depuneri de calciu.
Mulţumită acestui sistem bivalent, noi dispunem de un schelet cu cea mai mare rezistenţă, la o greutate minimă. Spre exemplu, o libelulă azurie cu potcoavă cântăreşte numai a patruzecea parte dintr-un gram. Spre a ajunge la greutatea unui cent, ai nevoie de 40 de astfel de libelulele mici.
Picioare pentru prins, nu pentru mers
Picioarele noastre subţiri şi enorm de păroase le folosim foarte rar la mers; ele au de împlinit însă o funcţie deosebită în timpul zborului. In mod normal, în timpul zborului ne strângem picioarele lângă corp, spre a obţine o frecare cu aerul cât mai mică. Dacă însă observăm o pradă, atunci ne întindem cele şase picioare spre în faţă, ca un «coş de prins», spre a prinde astfel «delicatesele» din zbor. Din meniul nostru fac parte muştele, ţânţarii sau moliile, pe care le prindem repede din zbor. Intrucât noi recunoaştem prada la o distanţă foarte mică, pentru manevra zborului direct nu ne rămân la dispoziţie decât zecimi de secundă. Poţi să tragi concluzia că cerinţele atingerii sigure a ţintei solicită ochii, capacitatea de reacţie a sistemului nostru nervos şi tehnica noastră de zbor.
Aparatul nostru de zbor – modelul elicopterului vostru
In comparaţie cu toate celelalte specii de insecte, noi zburăm după un principiu cu totul deosebit. Creatorul a inventat pentru noi un echipament special. Despre el vreau să îţi povestesc acum.
Majoritatea insectelor zboară după aşa-zisul «principiu al oalei de gătit». Imaginează-ţi o oală cu un capac puţin mai mic decât ea, în care se află de fiecare parte câte o lingură. Dacă se apasă pe capac în jos, lingurile se ridică; se ridică capacul, lingurile coboară. La majoritatea insectelor aceste «forţe ale mâinilor» sunt produse de muşchii care se află în cavitatea toracică, între «capac» şi «fundul oalei». La fiecare contracţie musculară se contractă corpul, iar aripile se duc în sus. La relaxarea muşchilor are loc procesul invers.
Motorul nostru de zbor funcţionează după un principiu cu totul diferit. Prin intermediul tendoanelor, muşchii noştri de zbor sunt prinşi direct de articulaţiile aripilor. Articulaţia a făcut-o Creatorul dintr-un material cu calităţi mecanice extraordinare, numit «resilin». Acest material este foarte elastic şi este capabil să înmagazineze foarte multă energie, pe care o eliberează la momentul necesar.
Imaginează-ţi o sticlă de plastic comprimată, care imediat după turtire revine la forma ei iniţială. Resilinul formează împreună cu aripile un sistem de pendulare, care lucrează cu o anumită frecvenţă.
In cazul nostru Creatorul ne-a înzestrat în ceea ce priveşte zborul cu atâtea soluţii speciale, încât în zbor putem face faţă oricărei situaţii. Noi suntem construite special pentru aer. Inginerii voştri folosesc pentru descrierea zborului un anumit factor, numit factorul Reynold.
Acest factor descrie cum se manifestă consistenţa aerului înconjurător asupra vitezei şi mărimii obiectului de zbor. Această calitate a aerului nu are o influenţă prea mare asupra păsărilor mari, are însă asupra noastră, a insectelor. Consistenţa aerului are efecte aşa de mari asupra insectelor mici, încât ele parcă ar înota în aerul vârtos. Datorită valorii scăzute a factorului Reynold, spre a se putea deplasa, ele trebuie să bată din aripi mult mai repede decât insectele mari.
Creatorul ne-a creat pe noi tocmai aşa, încât să ne încadrăm într-un domeniu favorabil. Noi atingem uşor viteze de 40 km/h, fără a fi nevoie să batem din aripi permanent. Chiar şi în zborul lent avem destulă forţă spre a învinge curenţii de aer perturbanţi.
Anemometru pe frunte
Pentru un zbor optimal, alături de un motor efectiv de zbor este necesar controlul vitezei zborului. In partea din faţă a capului, într-o poziţie adecvată pentru măsurarea curenţilor de aer, Creatorul nostru ne-a instalat două antene. Datorită curenţilor de aer din timpul zborului, aceste sonde de măsurat sunt îndoite înapoi. Celulele senzitive de la baza antenelor dirijează valorile măsurate la creier, unde pe baza datelor se calculează viteza proprie raportată la mediul înconjurător. Aceste antene de măsurat sunt o instalaţie absolut necesară pentru o coordonare exactă şi flexibilă a zborului meu.
Membranele aripilor mai subţiri decât hârtia
Toate cele patru aripi ale mele cântăresc împreună numai 5 μg. Aceste aparate de zbor foarte subţiri, transparente sunt o capodoperă a tehnicii construcţiei uşoare. Dacă îţi imaginezi membranele noastre de zbor ca un material cu o suprafaţă mare, atunci 3 m² din el ar cântări numai trei grame. Dacă foliile obişnuite de polietilenă sau poliester pe care le foloseşti la împachetat ar avea aceeaşi grosime ca membranele noastre, atunci ele ar fi de trei-patru ori mai grele.
Aripile noastre sunt întărite prin nervuri, care în limbajul constructorilor de avioane se numesc «longrine». Diametrul acestor tuburi sunt de 0,1 mm, iar grosimea peretelui lor de numai 0,01 mm. Tuburile slujesc nu numai la consolidare, ci în ele sunt conducte pentru plasma sanguină, cablurile de informaţii ale sistemului nervos, cât şi pentru sistemul de aprovizionare cu oxigen şi de evacuare a bioxidului de carbon.
Siguranţă calculată
Dacă ai crezut cumva că la un sistem de construcţie aşa de economisitor Constructorul nu s-ar fi gândit la siguranţa suplimentară, atunci trebuie să clarific lucrul acesta imediat. Ca şi în tehnica voastră, şi în domeniul fiinţelor se găsesc peste tot rezerve de siguranţă considerabile, ca să nu se rupă timpuriu sau să nu mai funcţioneze. Spre exemplu, în stare de repaus poate fi sprijinită pe femurul de la om greutatea a 17 oameni. Ai nevoie de această rezervă spre a face faţă la solicitarea mare care intervine la fugă sau sărituri. La şoarece această rezervă este de 750 de ori mai mare decât solicitarea normală. El trebuie să poată sări din când în când şi de pe dulapul din bucătărie, fără a îşi rupe imediat un picior.
Ceva asemănător este şi la aripi. Spre exemplu, un cintezoi are suprafaţa aripilor de cca. 150 cm², la o greutate de numai 25 g. Drept urmare, 10 cm² transportă 1,7 g (din greutatea corpului). Cu suprafaţa aripilor noastre de 15 cm² noi transportăm 0,5 g, ceea ce înseamnă 0,33 g pe 10 cm². Plaja noastră de siguranţă este aşadar de cinci ori mai mare decât la cintezoi. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva de la aripile noas-tre extrem de subţiri?
Mostra de culori de pe aripi drept buletin de identitate
Aripile noastre sunt membrane sticloase, care sunt consolidate printr-un sistem de nervuri foarte ramificate. Nervurile mari longitudinale le conferă rigiditatea transversală, iar nenumăratele nervuri mici transversale, cât şi proeminenta amprentă a aripilor (pterostigma), pe cea longitudinală. O privire asupra mostrei aripilor libelulei mozaic albastră-verzuie şi a Mecistogaster lucretia descoperă că Constructorul a aplicat pentru aceleaşi scopuri principii de construcţie diferite: Atât poligoanele neregulate, cât şi patrulaterele regulate conferă aripilor o consolidare adecvată. Libelulele cu multe bătăi din aripi pe minut, cum ar fi libelula mozaic albastră-verzuie (30 de bătăi pe minut) au nevoie de nervuri de consolidare dese. Pentru speciile cu un număr redus de bătăi din aripi este suficientă o mostră simplă, dreptunghiulară de nervuri, dar incredibil de precis lucrată. Drept exemplu dăm aici libelula Mecistogater lucretia, cu aripile ei lungi şi subţiri, care face 15 bătăi pe secundă. Modul de construcţie din celule mebranoase fac aripile extrem de uşoare şi totuşi stabile. Apropo, dacă te pricepi la mostre, ne poţi determina singur specia noastră exactă, pe baza repartizării diferite a nervurilor longitudinale şi transversale. Cercetătorul suedez Ake Norberg a descoperit în ulti mul timp importanţa consolidării celulelor marginale ale aripilor. Ingroşările construite diferit, de la specie la specie, de la vârful tuturor aripilor au de împlinit o funcţie aerodinamică importantă. Ca o contragreutate, ele împiedică aşa-zisa fâlfâire a aripilor în zborul rapid sau de plutire.
Zborul în curbă
Pentru zborul în curbă noi aplicăm o tehnică deosebită, care şi ea ne deosebeşte de alte insecte.
Cu fracţiuni de secundă înaintea unei curbe eu îmi răsucesc corpul pe axa longitudinală. Privită din faţă, pieptul şi abdomenul meu nu mai sunt orizontale, ci înclinate. Prin aceasta se schimbă unghiul de incidenţă, iar eu iau curba elegant. Alte insecte, mai ales gândacii, folosesc un alt principiu. Aripa de pe partea interioară a curbei lucrează cu un unghi de bătaie mai mic. La acelaşi număr de bătăi al ambelor aripi se reduce forţa de propulsie pe această parte, şi aşa iau ele curba.
Nici un zbor de nuntă fără verificarea anterioară a codului
Ai făcut deja cunoştinţă cu unele din caracteristicile mele cele mai deosebite. Dacă îţi mai povestesc despre împerecherea noastră… O vei considera probabil foarte neobişnuită, ba chiar încăpăţânată. Cum noi suntem concepute pentru zbor, din cap până în picioare, considerăm ca ceva foarte normal ca şi împerecherea să o efectuăm în zbor. De ce stai aşa pe gânduri? Aha, te gândeşti la nenumăratele detalii constructive care trebuie neapărat să corespundă. Ţi se pare că nu poate fi executată nici măcar manevra zborului?
Intr-adevăr, se pare că Creatorul a folosit o mulţime întreagă de idei atunci când ne-a construit. Dar mai bine ascultă mai departe.
Inainte de nuntă se face peţitul de către mascul. Acest zbor de peţire se caracterizează prin mişcări rapide ale aripilor în jurul axei transversale, aripile bătând alternativ. Astfel i se oferă o bandă laterală albastră îngustă femelei care îi vine în întâmpinare. Fascinaţia nu se opreşte aici. In faza zborului spre în faţă aripile din faţă bat într-un unghi de incidenţă redus spre în faţă. Ele produc forţa motrice portantă spre a păstra înălţimea la care se află masculul.
Aripile din spate bat într-un unghi de incidenţă mare spre în spate şi produc prin aceasta o propulsie maximă. Pentru fracţiuni de secundă se schimbă rolurile: aripile din faţă preiau propulsarea. La zborul înapoi – ceea ce prezintă o atracţie deosebită – se produce totul invers. Unghiul acesta de incidenţă abrupt al aripilor din faţă produce forţele necesare spre a face posibilă mişcarea înapoi. Aripile din spate sunt aduse într-o poziţie aproape orizontală şi produc propulsarea necesară.Masculul se apropie de femelă deasupra ei în zbor şi o prinde de cap cu aşa-zisele cleşti abdominale (la libelulele mici acestea sunt aşezate la cap şi pe primul segment abdominal). Aceşti cleşti mari de prins, în formă de semicerc, se află la sfârşitul corpului lung şi slujesc de ancorare sigură în timpul împerecherii. In mijloc, între cleşti, sunt dispuse prelungiri scurte, diferite de la specie la specie, care se potrivesc cu partea opusă situată la femelă, ca un «sistem cheie-broască». Prin acest sistem de cod ingenios se creează garanţia că pot copula numai libelulele din aceeaşi specie. După ce s-a reuşit identificarea sistemului de cod şi prinderea sigură, partenerii formează în zbor o «pereche copulativă», care zboară în tandem; masculul în faţă şi femela în spate.
Această nuntă neobişnuită mai are o condiţie constructivă necesară şi mai neobişnuită. Toate libelulele au organele lor genitale în partea din spate a abdomenului. Cum pot însă să ajungă celulele spermei la femelă, când ele se află tocmai în partea aceea a corpului cu care este prinsă femela? Misterul rezolvării se află într-o idee genială. Organul genital este împărţit funcţional în două părţi. Sperma este produsă la extremitatea corpului şi transportată de acolo într-un «loc potrivit», într-un buzunar prevăzut anume. In funcţie de specie, înainte sau după prinderea femelei, prin contractarea părţii din spate a abdomenului, masculul umple capsula seminală cu spermă. Apoi femela îşi îndoieşte partea din spate a abdomenului în jos şi în faţă, în aşa fel încât orificiul organului ei genital de la capătul abdomenului ajunge la organul genital masculin şi la rezervorul umplut cu spermă de pe al doilea şi al treilea segment abdominal al masculului. In felul acesta perechea copulativă se transformă într-o «inimă copulativă» sau «roată copulativă». După predarea reuşită a spermei, roata copulativă se desface. Perechea zboară în tandem spre locul de depunere a ouălor, masculul fiind acela care dirijează şi efectuează practic zborul spre locurile potrivite depunerii ouălor.
In cazul libelulei de pajişte aterizarea are loc pe ramuri de anin sau salcie, care atârnă deasupra suprafeţei apei unei bălţi sau unui iaz. Acum începe cea mai grea muncă a femelei: 200 de ouă trebuie depuse sub o scoarţă tare! Ştii cumva cum poate avea loc aşa ceva? Drept unealtă efectivă este folosit un ferăstrău coadă-de-şoarece minuscul al femelei. Tăierea găurilor are loc în câteva secunde, rumeguşul căzând în apă. Apoi urmează depunerea ouălor lunguieţe în ţesutul umed al cojii pomului. In timpul acestei proceduri care durează patru ore, masculul stă nemişcat şi se uită la femelă. Cu cleştii de prindere el blochează regiunea gâtului femelei şi o fereşte de alţi masculi dornici de împerechere, care fuseseră învinşi în lupta pentru împerechere.
Te întrebi pe bună dreptate ce înseamnă acest sistem îndărătnic de copulaţie? Ce să-i faci, la noi este totul adaptat la capacitatea absolută de a zbura. Noi suntem suveranii aerului chiar şi la împerechere. Aripile noastre din faţă şi din spate, care se mişcă independent unele de altele, pot fi înţelese ca o dotare specială. In zborul clătinat noi putem chiar să mişcăm aripile în contratimp. In zborul nostru acrobatic folosim partea din spate a abdomenului ca o bară de echilibrare. Noi trebuie să «stăm în repaus» în aer, fără a pierde din înălţime, mai ales în timpul complicatelor manevre de zbor de la împerechere.
Cuplarea la milimetru trebuie să fie posibilă cu o precizie de zbor nemaiîntâlnită, chiar şi pe timp de furtună. Ştiai că pionierul tehnologiei voastre de fabricare a elicopterului, Igor Sikorsky (născut în 1889 în Kiev şi decedat în 1972 în SUA), s-a inspirat în ideile lui de inventare a elicopterului din observări atente ale zborului nostru? Ca şi cele patru aripi ale noastre, cele patru elice reglabile ale rotorului produc în acelaşi timp forţă portantă şi de propulsie. Cu toată tehnica avansată recunoscută a aparatelor voastre de zbor, noi ne deosebim enorm de elicopterele voastre: Noi zburăm de o sută de ori mai agil şi absolut fără zgomot – numai când se ating suprafeţele portante întinse, un foşnet ne trădează apropierea noastră în zbor, iar toate acestea se întâmplă cu un randament tehnic nerealizat încă.
Ochii noştri neobişnuiţi
Cine vrea să manevreze repede şi îndemânatic are nevoie de sisteme de navigaţie confortabile. La aceasta ne servesc ochii noştri sferici, groşi cât gămălia unui ac. Dintre toate insectele, în comparaţie cu corpul nostru, ochii noştri sunt exagerat de mari, căci aparatul nostru vizual ocupă cea mai mare parte din suprafaţa capului. Datorită bombării lor mari dispunem de un câmp vizual extins.
Ochii noştri se compun din până la 30 000 de faţete vizuale. Fiecare din aceste faţete reprezintă un ochi care are un cristalin propriu. In acelaşi timp fiecare ochi miniatural în parte are un alt unghi vizual; toate la un loc formând un câmp vizual foarte extins, fără a fi nevoie ca eu să mişc fiecare ochi în parte sau capul.
In unele privinţe ochii noştri sunt mai buni decât ai tăi. Noi putem recepţiona 200 de impulsuri optice pe secundă; tu nu înregistrezi decât a zecea parte din ele. Dacă ar exista televizor pentru libelule, filmele pentru noi ar trebui să aibă o viteză de rulare de zece ori mai mare decât au staţiile voastre de televiziune.
Vreau să îţi explic puţin principiul fizic. Dacă este comparată cu ochii tăi, imaginea formată din imaginile transmise de cei 30000 de ochi miniaturali este foarte nereuşită şi neclară. In timp ce fiecare ochi miniatural de-al nostru conţine numai opt celule vizuale, la tine sunt 78 de milioane. Rastrul pe care se formează imaginea la tine este mult mai des, mai fin. Acuitatea vederii noastre corespunde aşadar numai unui fragment dintr-a ta.
Totuşi noi avem un aparat vizual extraordinar, deoarece Creatorul ne-a montat ceva deosebit, care măreşte extrem informaţiile optice. Impulsurile optice succesive rapide sunt separate şi înregistrate în până la 200 de excitaţii pe secundă. Inţelegi singur care este scopul: Mişcările noastre sunt aproape exclusiv zboruri acrobatice, în timp ce mediul înconjurător se mişcă permanent în raport cu noi. In timpul zborului – iar aceasta este ocupaţia noastră principală – centrul optic primeşte mai multe informaţii detailate decât în stare de repaus. Prin aceasta acuitatea noastră în timpul zborului este mult mai bună decât te-ai aştepta tu de la construcţia anatomică a ochiului nostru.
Vederea noastră s-ar putea compara cu o cameră de filmat. Fascicolul de lumină care «scanează» imaginea ar fi echivalent cu un ochi miniatural de-al nostru. Fascicolul de lumină singur nu este capabil să scaneze nici măcar urma formei, a conturului unei imagini. Dacă însă este mişcat acest fascicul, iar variaţiile luminoase pe care le produce el la scanarea imaginii sunt transformate în impulsuri coerente, se obţine astfel o imagine detailată a obiectului observat. Televizorul vostru şi faţetele ochilor noştri au comun faptul că imaginea plană realizată este formată din acţiunea combinată dintre un sistem foarte perfecţionat cu un ritm rapid şi un sistem cu o capacitate mică de rezoluţie.
Abundenţa culorilor noastre
Dacă între timp ai făcut cunoştinţă destul de bine cu grupa noastră de insecte, nu am voie să uit o caracteristică: este bogăţia noastră impresionantă de culori! Noi deţinem locul al doilea, după fluturi, la concursul pentru frumuseţe şi bogăţie a culorilor.
La noi găseşti tot ce îţi poţi imagina, de la nuanţele de culori dulci, culori metalice luminiscente şi până la culorile vii saturate.
Cum se formează însă toate aceste nuanţe şi combinări de culori ale mostrelor noastre? Nu vreau să îţi explic ştiinţific formarea bogăţiei noastre de culori, altfel ar trebui să apelez la cunoştinţe avansate de chimie, ba chiar şi de fizică.
Trebuie să cunoşti însă trei principii complet independente:
1. Culorile pigmentare: De ce sunt chinezii galbeni, indienii roşii şi africanii negri? Desigur, în pielea lor s-au depus anumite culori – pigmenţi – care sunt caracteristice pentru fiecare rasă în parte. Tocmai această metodă a aplicat Creatorul şi la multe soiuri de libelule cu sabie (spre exemplu libelula de pajişte), dar chiar şi la libelulele mici. In comparaţie cu rasa ta, la noi s-au folosit legături chimice cu un colorit mai puternic, cum ar fi spre exemplu: melanine pentru galben, roşu, maro şi negru; omine pentru maro-violet şi omatine pentru nuanţe de roşu-închis. Tot aşa se folosesc şi pterine luminoase albe, galbene sau roşcate. Poţi să îţi imaginezi că raportul amestecului acestor purtători de culoare permite un joc bogat de culori.
2. Structura culorilor: Prin metoda aceasta culorile nu sunt produse prin molecule organice, ci printr-un artificiu fizic. Impresia de culoare se formează prin refracţia luminii solare ce cade pe straturile subţiri, ca nişte plăcuţe, ale carapacei de chitină. De fapt, toate libelulele care au o reflecţie metalică sunt incolore, şi totuşi strălucesc într-o bogăţie diversificată de culori. Astfel de structuri de culori există, spre exemplu, albastru-metalic la libelulele fastuoase, verde până la roşcat la libelulele de pipirig şi verde-lucios la libelulele verzi. La libelulele siluete şi nobile, cu verdele şi albastrul lor emailat, corpurile tulburi suplimentare ale carapacei de chitină produc o dispersie de lumină care măreşte şi mai mult diversitatea culorilor.
3. Culorile de ceară: Această metodă aminteşte de stratul de glazură (brumă) de pe prune. Această acoperire de culoare albastru-deschis a părţii posterioare a abdomenului libelulelor de pipirig obişnuite este determinată de un strat de ceară ce este produs de glandele pielii. Culoarea este creată prin reflexia difuză a luminii.
Care este scopul tuturor acestor colorări? Mostrele diferite de culoare ne uşurează recunoaşterea speciei, dar şi găsirea partenerului. Colorările se dovedesc însă a fi şi un camuflaj bun. Combinaţia de culori ne ajută nouă, insectelor heteroterme, să ne încălzim dimineaţa. Ea ne mai oferă şi o protecţie împotriva razelor ultraviolete dăunătoare şi reglează cantitatea razelor solare ce pătrund în corp. Totuşi toate aceste efecte ar putea fi realizate şi cu un număr mai mic de culori.
Admirabila diversitate de culori trebuie să mai aibă încă un alt motiv: Este bogăţia ideilor inventive ale Creatorului şi dragostea Lui pentru frumos.
Domnul Isus a spus despre crini: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp… totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.» (Matei 6:28–29).
Noi ne tragem din acelaşi atelier al Creatorului. De aceea nu trebuie să fii surprins de frumuseţea şi splendoarea culorilor noastre.
(autor: Werner Gitt/Karl-Heinz Vanheiden)