Introducere
Societatea noastră este definită de contextul post-modernist și post-creștin, care admite un pluralism relativist, sincretism religios, precum și anularea valorilor-etalon care jalonau evoluția vieții sociale în toate aspectele ei. Acest context influențează și Biserica, deoarece ea ființează în societate și, deși are așteptări escatologice, este fundamentată în istorie.
In momentul în care toți se declară ba creștini, ba credincioși unui dumnezeu comun tuturor religiilor, credem că este important să-L prezentăm pe Dumnezeul cel atotputernic, singurul Dumnezeu adevărat. Teologii vorbesc despre Deus absconditus, Dumnezeu care rămâne transcendent și incognoscibil, dar și despre Deus revelatus, Dumnezeu care Se revelează creației Sale, Se dezvăluie oamenilor. El este neschimbător, e în afara timpului și ni Se face cunoscut în libertate suverană, în manifestări alese de El însuși. în lucrarea de față, destinată celor care acum încep deslușirea tainelor sau misterelor Dumnezeirii accesibile nouă, ne propunem să cercetăm câteva adevăruri legate de Dumnezeu, așa cum le învățăm din revelația Sa. în general se spune că Dumnezeu Se revelează în mod universal în natură, în istorie și în conștiința umană, iar în mod specific Se revelează prin Isus Cristos și Sfânta Scriptură. Noi am ales să ne aplecăm asupra Sfintei Scripturi, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum ni Se revelează El și așa cum generații de credincioși L-au putut cunoaște de-a lungul secolelor.
Deoarece un studiu exhaustiv ar trece de limitele impuse acestei lucrări, vom privi doar la Numele lui Dumnezeu pe care le găsim în Sfânta Scriptură, ele furnizând suficiente adevăruri despre Dumnezeu, Persoana Sa și caracterul Său. Credem că un bun studiu triadologic în Teologia sistematică sau un bun studiu al Teologiei Vechiului Testament trebuie să cuprindă în mod necesar studiul Numelor lui Dumnezeu. întrucât aceste Nume se găsesc în Vechiul Testament, este important să înțelegem că o caracteristică fundamentală a gândirii ebraice e ilustrată în semnificația dată numelui unei persoane, numele fiind privit ca o descriere a personalității cuiva și este indisolubil legat de natura acelei persoane. Evreii vedeau numele, cuvintele, îmbrăcămintea, bunurile și locul natal al cuiva ca părți ale personalității sale, în sensul că un om are un număr de extensii ale personalității sale care nu pot fi separate de el. Așadar, pentru o bună înțelegere a adevărului, va trebui să privim la Numele lui Dumnezeu din perspectiva celor mai sus amintite. Vom putea vedea în acest sens nume date lui Dumnezeu de către poporul Său, de exemplu Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu (Exod 17:15), dar și nume sub care Dumnezeu S-a revelat poporului Său, de exemplu Yahweh Mekodishem – Domnul Cel ce te sfințește (Exod 31:13b).
Când Dumnezeu ne este descris în Scriptură, se folosesc termeni și expresii folosite pentru sentimente și senzații omenești, pentru relații care sunt parte naturală a societății și familiei (procedeu numit „antropomorfism“), dar aceasta nu înseamnă că omul credincios devine un „amic“ al lui Dumnezeu doar pentru că El este descris în termeni omenești. Dumnezeu ia inițiativa în revelarea Sa către om, dar păcatul, deși nu anulează imaginea Sa, poate duce la o înțelegere deformată a acestei imagini; și aceasta pentru că modul în care îl înțelegem noi pe Dumnezeu este filtrat prin propria noastră structură mentală. Așadar, atributele Sale nu sunt niște concepții proiectate asupra Sa, ci sunt caracteristici obiective ale naturii Sale, și fiecare dintre aceste atribute nu arată ceea ce este El în Ființa Sa (El rămâne astfel Deus absconditus), ci indică fie ceea ce nu este El în Ființa Sa, fie ceva din ceea ce însoțește natura Sa și activitatea Sa. Structura noastră mentală, pe care am menționat-o anterior, este afectată de păcat și, de aceea, Dumnezeu a binevoit să fie numit, prin bunăvoința Sa, folosind acele lucruri care sunt proprii naturii noastre. Așa cum arată Claus Westermann, fiecare înfățișare a lui Dumnezeu – Dumnezeu care salvează, Dumnezeu care binecuvântează sau Dumnezeu care suferă cu oamenii – cere o reacție diferită, o pluralitate de răspunsuri ale omului. Răspunsul sau răspunsurile omului definesc caracterul relației dintre Dumnezeu și om, așa cum vom arăta pe parcurs.
Dumnezeu nu are un Nume, sau este mai presus de orice Nume, pentru că esența Dumnezeirii e mai presus de ceea ce putem cuprinde cu mintea sau exprima cu vocea (pentru kabbaliști, Dumnezeu nici nu poate fi numit, singura Sa desemnare autentică fiind tocmai refuzul ode a Se încadra în vreo definiție; Dumnezeu este Em-Sof, Cel care nu are sfârșit, El este Ne-Sfârșitul, Infinitul, și de aceea nici un nume, nici măcar tetragrama YHWH nu ar putea defini esența Sa, tocmai pentru că ea este infinită, deci cu neputință de definit8), spunea Toma de Aquino, dar totuși chiar El folosește un Nume când i Se revelează lui Moise. în acest caz, Numele este apelativ, însemnând Natura Divină10 și echivalează cu El în Persoană. Åži nu numai acest Nume, ci și celelalte pe care Åži le ia Dumnezeu indică aspectul personal al naturii Sale și se referă la relația Sa cu persoanele mai degrabă decât la relațiile Sale cu natura.
Urmează deci să ne aplecăm asupra câtorva Nume ale lui Dumnezeu, din care vom putea vedea că El este singurul Dumnezeu adevărat, că este atotputernic, atotprezent și atotcunoscător, este un Dumnezeu care îl iubește pe om și de aceea îl ocrotește, îl eliberează, îl salvează și îl restabilește pentru o viață de sfințenie. Dumnezeu este etern și sfânt și caută comuniunea cu omul pe care l-a creat pentru gloria Sa.
Numele lui Dumnezeu
A. Elohim – Dumnezeu
(Geneza 1:1; Deuteronom 6:4; 10:17; Psalmul 36:5-6; 80:10)
Moise desigur îl cunoștea deja pe Dumnezeu când a scris cartea Geneza, deci nu este de mirare că el folosește la îndemnul Spiritului Sfânt expresia Elohim în Geneza 1:1: „La început, Dumnezeu (Elohim) a făcut cerurile și pământul“. Elohim este primul Nume sub care ni Se revelează Dumnezeu în Sfânta Scriptură.
Acest Nume exprimă ideea de măreție și glorie, și conține ideea pu-terii creatoare și guvernatoare, a omnipotenței și suveranității. Acest Nume este deosebit de important, întrucât introduce încă de la primele cuvinte ale Scripturii conceptul de Trinitate; aceasta, pentru că El înseamnă „mare“ sau „puternic“ (este de fapt un termen general dat unui zeu în lumea semitică și mai ales în religia canaanită), sugerând autoritate și putere, iar terminația him înseamnă în ebraică pluralul de trei sau mai multe persoane. De fapt, El este la singular, Eloah (Elah în aramaică) e pluralul dual și Elohim este pluralul care înseamnă mai mult de doi, așa cum arată și Conner. Walter Eichrodt crede că4 prin folosirea pluralului maiestății, Elohim (unii spun că pluralul nu este de maiestate, ci se referă la consiliul de îngeri din jurul lui Dumnezeu, alții cred că e vorba de o formulă de autoadresare, unii se referă la pluralul de maiestate, în timp ce alții afirmă că pluralul face referire la miturile cosmogonice – dar noi credem că este vorba de un indiciu al Treimii), scriitorul Genezei a intenționat să-și ferească propria cosmogonie de orice urmă de gândire politeistă și în același timp să-L prezinte pe Dumnezeu Creatorul drept Conducător absolut și singura ființă a Cărei voință are vreo greutate.
Așadar, Elohim e un Nume care arată că Dumnezeu este un Creator măreț, un suveran omnipotent și un Dumnezeu Treimic, Trinitar. Faptul că nu este vorba despre trei dumnezei e subliniat și de pasajul din Deuteronom 6:4: „Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn“ (Shema yisrael adonai elohenu adonai echad5). Dacă în Geneza Dumnezeu ni Se revelează ca și Creator, în Deuteronom El ni Se arată a fi singurul Domn, care trebuie iubit din toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea (Geneza 6:5). Dacă „iachid“ arată o unitate sau singularitate absolută (și nu se referă la Dumnezeu), „echad“ înseamnă „singurul“, dar ca o unitate compusă („unul“ din mai mulți). Pasajul din Deuteronom arată astfel faptul că Dumnezeu este singurul Domn, dar și că El e Trinitar, iar pasajul din Deuteronom 10:17 adaugă la acestea faptul că Dumnezeu, Elohim, e Dumnezeul dumnezeilor, Dumnezeul cel Mare, puternic și înfricoșător. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e superior tuturor zeităților și are cu adevărat autoritate și putere.
Tema este reluată în Psalmul 36:5-6, unde citim despre Dumnezeu (El), că e bun, fidel și că dreptatea Sa e ceva de neschimbat, iar judecățile Sale sunt deosebit de adânci. Aceste atribute (și nu degeaba e folosit cuvântul El în v.6a: „Dreptatea Ta este ca munții lui El“) caracterizează un Dumnezeu atotputernic, descris în Deuteronom 10: 17. în continuare, în Psalmul 80:10 citim că: „Munții erau acoperiți de umbra ei, și ramurile ei erau ca niște cedri ai lui El“. Deși nu atât de sugestive ca cele precedente, și aceste cuvinte arată puterea și autoritatea lui Dumnezeu, care sunt evidente după citirea contextului imediat, v.7-11.
în concluzie, putem spune că Numele Elohim arată caracterul unic, dar și Trinitar al lui Dumnezeu, puterea și suveranitatea Sa și superioritatea Sa față de orice zeitate. Este bine ca în viața noastră de rugăciune și de închinare să ne amintim de aceste atribute ale lui Dumnezeu, iar în umblarea noastră cu El să nu uităm că trebuie să-L iubim cu adevărat, din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea.
B. Yahweh – Eu sunt; Eu sunt Cel ce sunt
(Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11)
în Geneza 2:5 întâlnim Numele Yahweh (mai nou, cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că tetragrama YHWH se citește Yahweh și nu Iehova, deși pronunțarea originală a acestui Nume care apare de 6.823 de ori în Vechiul Testament s-a pierdut cu desăvârșire) care ne învață clar și fără echivoc, cum spunea Maimonide, despre substanța lui Dumnezeu, întrucât toate Numele lui Dumnezeu sunt derivate din lucrările Sale, exceptând Numele Yahweh. Dintre toate Numele care se dau lui Dumnezeu, se pare că Yahweh e cel mai propriu, căci are adunat în el însuși toată existența, ca o mare infinită și nemărginită a ființei.
Autoexistența lui Yahweh nu se întemeiază pe voința Sa, ci pe natura Sa, El existând din necesitatea naturii Sale de Ființă necauzată; dacă El ar fi propria Sa cauză, El S-ar putea anihila. Numele Yahweh vine de la hawa, care înseamnă a fi sau a deveni. Astfel, Numele Yahweh arată existența de Sine a lui Dumnezeu, arată că El are viața în Sine însuși și că nu depinde de nimeni. De altfel, pasajul din Geneza 2:5, în contextul actului creației, arată că Dumnezeu este Creatorul vieții, ceea ce nu ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ar avea existență de Sine și nu ar avea viață în El însuși.
în Exod 3:13-14 citim că Dumnezeu Se prezintă lui Moise cu Numele Yahweh, adică „Eu sunt Cel ce sunt“ sau, mai scurt, „Eu sunt“. Dumnezeu este etern, El nu există în timp (care e una dintre creațiile Sale) în sensul în care existăm noi, El există atemporal, deci transcende timpul. Dumnezeu, spre deosebire de idoli, nu este trecător. Thomas Reed e de părere că însemnătatea idiomatică a Numelui Yahweh este „Voi fi tot ceea ce veți avea nevoie atunci când va fi nevoie“, iar un alt lingvist sugerează că acest Nume ar fi sigiliul legământului prin care Dumnezeu Se angajează să fie cu Israelul în toate secolele care vor veni. Fără îndoială, expresia „Eu sunt“ poate avea aceste valențe, potrivit cu ceea ce cunoaștem despre istoria relației lui Dumnezeu cu poporul Său. Deși Dumnezeu S-a arătat lui Abraham, Isaac și lui Iacob, El nu S-a prezentat sub Numele de Yahweh, ci de El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic). Abia când ajunge să Se reveleze lui Moise, Dumnezeu găsește cu cale să arate această latură a Ființei Sale, deschizând o nouă eră în istoria omenirii și în viziunea omenirii despre Dumnezeu.
în cartea Judecători de asemenea este folosit Numele Yahweh, în pasajul din Judecători 5:4-5,9,11 cuprins în cântarea de laudă a Deborei, rostită cu ocazia câștigării victoriei asupra dușmanilor. în versetele 4 și 5 ne este prezentată puterea lui Dumnezeu, iar în versetele 9 și 11 găsim îndemnuri de a-L binecuvânta și lăuda pe Cel ce Este. Aceste îndemnuri se leagă desăvârșit de imaginea avută despre Dumnezeu în pasajele în care este numit Elohim, căci El e într-adevăr puternic și vrednic de laudă.
Se merită să medităm asupra acestui Dumnezeu Care există în Sine și prin Sine, Care transcende timpul și spațiul, Care este stabil și neschimbat, totdeauna prezent. Se merită să realizăm faptul că Dumnezeul nostru este real, că El „este“, nu ca idolii păgâni care sunt doar niște înșelăciuni demonice, se merită să nu uităm că Dumnezeul nostru este o realitate concretă, Care nu se supune legilor create de noi, fiindcă nu e o plăsmuire a unor minți naive sau bolnăvicioase; El este Yahweh, „Eu sunt“!
C. El Elyon – Dumnezeul Preaînalt
(Geneza 14:18; Psalmul 57:3; 78:35; 91:1; Daniel 4:34-35)
Dumnezeul creator Elohim Se revelează în Vechiul Testament și sub Numele de El Elyon, Dumnezeul Preaînalt. Acest Nume ne arată că Dumnezeu este conducător suprem al universului și e mai presus de oameni, de evenimente, mai presus de idoli și zeități, mai presus de orice, așa cum am învățat deja din Numele de Yahweh.
Un lucru deosebit de interesant este faptul că la prima menționare a Numelui de El Elyon (Geneza 14:18), contextul e întâlnirea dintre Avram și Melhisedec, care era preotul Dumnezeului Preaînalt. într-o vreme în care idolatria își trăia perioada de aur, o vreme în care oamenii erau prinși în capcana diabolică a închinării la zeități inventate, exista un om, probabil singurul, care îl cunoștea pe Dumnezeul adevărat și îi servea ca preot. Personalitatea lui Melhisedec, un arhetip al Domnului Isus, a fost atât de puternică, încât Avram, adânc impresionat, îi dă zeciuială din toate. Putem învăța de aici, în mod parantetic, faptul că Dumnezeu nu Se lasă niciodată fără o mărturie în lume, oricât de coruptă ar fi aceasta.
în Psalmul 57:2-4 citim despre David cum striga către Dumnezeul Preaînalt pentru a primi izbăvire și pentru ca dușmanii lui să fie făcuți de rușine. Situația lui David este cruntă și nu există nimeni altcineva care să poată interveni pentru el, decât El Elyon, Dumnezeul Preaînalt. Doar El are autoritatea și puterea de a trimite izbăvirea, în bunătatea și fidelitatea Sa. Iată adevărata măreție a lui Dumnezeu!
Asaf, la rândul lui, în Psalmul 78:35 vorbește despre El Elyon atunci când relatează despre purtarea poporului evreu față de Dumnezeul lor și despre păcatele lor. Atunci când, datorită păcatelor lor, Dumnezeu îi pedepsea, ei se întorceau la El, aducându-și aminte că Dumnezeu este Stânca și Izbăvitorul lor. De fapt, cine altcineva putea să-i izbăvească, cine altcineva putea să fie garantul binecuvântării lor, dacă nu El Elyon, Dumnezeul Preaînalt? Acest motiv este prezent și în Psalmul 91:1-2, unde vedem că toți care se adăpostesc la Dumnezeu sunt sub ocrotirea Celui Preaînalt. El este Dumnezeul în care ne putem pune încrederea. De fapt, Dumnezeu nu este doar Unul, ci și Singurul Dumnezeu adevărat, și de aceea numai la El găsim adăpost.
în cartea profetului Daniel sunt redate cuvintele lui Nebucadnețar, cunoscut în istoria seculară sub numele de Nabucodonosor, care descriu trezirea sa la realitate după un timp de rătăcire mentală. După ce și-a revenit din licantropie, Nebucadnețar afirmă că Cel Preaînalt trăiește etern și stăpânește etern, este atotputernic și suveran, nimeni nu I se poate opune, și El nu dă socoteală nimănui. Iată cum un păgân, confruntat cu Dumnezeu, recunoaște atributele Sale și le proclamă binecuvântându-L. în mod parantetic, ne putem întreba de ce trebuie ca omul să fie confruntat într-un mod atât de dramatic cu Dumnezeu, ca Nebucadnețar, pentru a recunoaște suveranitatea Sa atotputernică și invincibilitatea Sa?
însă pentru aceia care caută la Cel Preaînalt adăpost și izbăvire, El arată bunătate și fidelitate – și ce bine este să știm că Dumnezeul nostru e Cel Preaînalt! Dacă El este cu noi, cine mai poate fi împotriva noastră?
D. Adonai – Domnul și Stăpânul
(Geneza 15:8; Iosua 3:11; Mica 4:13)
Deoarece Dumnezeu Se revelează ca Domn și Stăpân, Adonai merită toată cinstea și supunerea. în zilele noastre, când toți aleargă după foloasele lor și nu după ale lui Cristos (Fil.2:21), ne facem un mare bine dacă ne oprim să medităm asupra acestui Nume al lui Dumnezeu.
în cartea Geneza avem menționat acest Nume în contextul unei discuții dintre Dumnezeu și Avram. De fapt, Dumnezeu îi vorbește lui Avram într-o vedenie și îl încurajează să nu se teamă, fiindcă El este scutul său, El îl apără, dar tot El este și răsplata sa cea foarte mare. Avram răspunde promisiunilor divine folosind apelativul Adonai, sugerând poziția și autoritatea Aceluia la care el apelează. Așa cum arată Stone, numele Adonai semnifică posesiunea și stăpânirea lui Dumnezeu peste fiecare om, și de aceea El cere ascultare nelimitată și necondiționată de la toți oamenii. Totuși, spre deosebire de termenul Ba’al (posesor), Numele Adonai arată o relație bazată pe dreptul lui Dumnezeu de Creator și pe suveranitatea Sa absolută – ceea ce despre o zeitate denumită Ba’al nu se poate spune. O mai bună traducere a exclamației lui Avram din Geneza 15:2 ar fi deci „Stăpâne Doamne“ și nu „Doamne Dumnezeule“, deoarece Avram spune: „Adonai Yahweh“. Mai mult, Adonai tradus prin Domnul înseamnă, după cum reiese din rădăcina cuvântului, învățător, Stăpân sau Conducător.
în cartea lui Iosua avem alte împrejurări în care apare Numele Adonai, și anume la trecerea Iordanului, când Iosua încurajează poporul, arătând că garanția prezenței divine în mijlocul lor este chivotul lui Adonai. Ce lucru mare și minunat putea fi pentru Iosua și oamenii lui să vadă că Domnul și Stăpânul lor este în fruntea lor și îi călăuzește! Åži ce frumos se exprimă Iosua spunând: „…Chivotul Domnului, Dumnezeului întregului pământ“, câtă onoare îi acordă el lui Dumnezeu și cum recunoaște el măreția Sa! Se cade ca și noi la rândul nostru să vorbim în aceiași termeni despre Dumnezeu, căci I se cuvine.
în cartea profetului Mica 4:13, Dumnezeu însuși își spune Adonai într-o profeție adresată israeliților. în această revelație divină, Dumnezeu promite că va da victorie poporului Său împotriva celor care îi sunt dușmani. Garanția victoriei lor este însuși Adonai, Domnul întregului pământ!
Oare noi, care suntem fiii lui Dumnezeu, putem ignora faptul că Tatăl nostru ceresc este Adonai, Domnul întregului pământ, învățătorul și Conducătorul suprem? Putem noi oare să gândim, să vorbim sau să ne purtăm de parcă El ar fi un idol oarecare?
E. El Roi – Dumnezeu care vede
(Geneza 16:13; Psalmul 32:8)
întrucât Sarai, soția lui Avram, era stearpă și nu a mai avut răbdare, și poate nici suficientă credință ca Domnul să lucreze, a luat inițiativa și a dat pe roaba ei Hagar (Agar) de soție lui Avram, ca măcar astfel să aibă un copil. Când evenimentul așteptat s-a produs, Hagar a disprețuit-o pe stăpâna ei, iar aceasta, profund jignită, a făcut din viața sclavei un iad, având mână liberă din partea soțului ei.
în urma purtării aspre a stăpânei, sclava a fugit în deșert și a încercat să-și ducă viața lângă un izvor de apă. însă Dumnezeu a găsit-o chiar și în deșert și i-a poruncit să se întoarcă la stăpâni. Frumoasă perspectivă pentru Hagar, dar dulceața promisiunii divine în legătură cu fiul care i se va naște i-a dat puterea să se întoarcă și probabil să primească pedeapsa cuvenită pentru fapta ei. în acest tumult de evenimente, în momentul în care Dumnezeu Se adresează lui Hagar, ea exclamă: „Tu ești Dumnezeu care mă vede!“ adică „Tu ești El Roi!“
Grigore de Nazians afirmă că Numele Theos dat lui Dumnezeu derivă din verbul aithein, a arde, însă Ioan Damaschin arată că Theos poate să vină la fel de bine de la theein (a alerga, a înconjura toate) sau de la theasthai, care înseamnă a vedea totul. Chiar dacă acest raționament parantetic poate să nu fie corect, afirmația lui Hagar arată un adevăr fundamental: Dumnezeu vede toate lucrurile. El vede și ce este bine, și ce este rău, vede nu doar faptele noastre, ci și gândurile noastre. El vede și nevoile și necazurile noastre, dar vede și fuga noastră de răspundere.
în Psalmul 32:8, Dumnezeu promite într-o cântare a lui David că va avea privirea îndreptată asupra sa. Ce minunat, Dumnezeu care vede totul, El Roi, va avea privirea îndreptată asupra omului pe care îl iubește și veghează asupra sa zi și noapte!
Cu siguranță, un aspect al atotcunoașterii lui Dumnezeu este faptul că El vede toate lucrurile. Ar trebui să ținem cont de acest adevăr, în umblarea noastră sub privirile atente ale lui El Roi, Dumnezeul care vede.
F. El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic
(Geneza 17:1; 28:3; 35:11; Exod 6:3; Isaia 13:6; Ezechel 1:24)
Când Avram a avut 99 de ani, Dumnezeu i S-a arătat și i-a zis: „Eu sunt El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană“ (Geneza 17:1).
Așa cum am arătat deja, particula El este un termen general pentru divinitate în lumea semitică și mai ales în religia canaanită, în care El este căpetenia supremă și absolută a zeilor. Mai trebuie adăugat că în limba akkadiană termenul „sadu“, adică munte, este asociat sau aplicat zeităților. Numai cine a văzut un munte poate înțelege mesajul cuprins în Numele El Shaddai: permanența, măreția, puterea și invincibilitatea lui Dumnezeu.
Atunci când Isaac îl binecuvântează pe Iacob, în Geneza 28:1-3, el folosește Numele El Shaddai pentru Dumnezeu, arătând astfel că binecuvântarea dată de om (așa cum el și-a binecuvântat deja fiul în versetul 1) este nimic, dacă nu este așezată în contextul binecuvântării date de Dumnezeul cel Atotputernic. N-ar fi rău ca și noi să ținem cont de acest adevăr atunci când dorim să binecuvântăm pe cineva.
în Geneza 35:11 citim că Dumnezeu, arătându-Se lui Iacob a doua oară, îi promite că-i va schimba numele din Iacob în Israel și, lucru deosebit de important, Dumnezeu Se declară a fi El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic. Dumnezeu face această afirmație pentru a conștientiza în mintea și inima lui Iacob faptul că El este garantul viitorului său și al bunătății sale. De fapt, Iacob deja auzise acest Nume din gura tatălui său, dar acum îl aude chiar din gura lui Dumnezeu! Cu siguranță că mesajul a avut un impact profund în conștiința lui Iacob. El înțelege că Dumnezeu a Cărui protecție și binecuvântare o cerea Isaac pentru sine este Dumnezeul care a fost cu el în toate împrejurările vieții sale aventuroase și Acela care vrea să-l binecuvânteze în continuare.
Stone afirmă că de fapt El Shaddai înseamnă „Cel care hrănește“, „Care poartă de grijă“, iar Gabhart arată că puterea lui El Shaddai se relaționează la legătura tandră a lui Dumnezeu cu copiii Săi, în sensul că El este protectorul lor, Cel care le împlinește nevoile, Cel care îi susține și le face bine.Aceste aspecte merită să fie luate în considerare atunci când medităm asupra relației noastre cu Dumnezeu și ne facem planuri pentru zilele care ne stau înainte.
La începutul misiunii lui Moise, după ce vizita făcută faraonului a adus doar necazuri în plus poporului evreu, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Exod 6:2-3) ca să îl întărească, spunându-i: „Eu sunt Domnul. M-am arătat lui Avram, lui Isaac și lui Iacob ca Dumnezeul cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca Domnul“. Delicata intervenție a lui Dumnezeu într-un moment de criză în viața lui Moise s-a dovedit a fi oportună și a stabilit echilibrul lăuntric al omului lui Dumnezeu. Moise a înțeles că predecesorii săi L-au cunoscut pe El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, dar el îl cunoaște pe Dumnezeu ca Domnul (Yahweh), și în felul acesta Dumnezeu îi arată că este deosebit de predecesorii săi, e un ales al Domnului. Conștiența acestui adevăr îl urmărește apoi pe Moise și îi dă puterea să ducă la bun sfârșit însărcinarea primită de la Dumnezeu.
împreună cu Moise putem înțelege că Dumnezeu transcende veacurile, că El Se revelează copiilor Săi, aleșilor Săi și are pe inimă situația poporului Său ales. Dumnezeu este El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, suveran absolut, aflat la cârma istoriei națiunilor, dar și la cârma istoriei personale a servitorilor Săi.
Aproape 1.000 de ani mai târziu, într-o profeție adresată Babilonului prin gura profetului Isaia, Dumnezeu își anunță judecata și spune: „Gemeți! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!“ Nu oricine este acela care se va judeca cu Babilonul, ci însuși Dumnezeul cel Atotputernic! Nu oricine se va prăvăli peste Babilon, nimicind totul în calea sa, ci Muntele! Teribile cuvinte și teribilă judecată! De judecata unui asemenea Dumnezeu nu exista scăpare, El este atotputernic și nimeni și nimic nu-L poate opri.
în cu totul alte împrejurări, profetul Ezechiel aflat lângă râul Chebar, în al cincilea an al sclaviei regelui Ioachin (Ezechel 1:2), vorbește despre Dumnezeu ca despre El Shaddai (Ezechel 1:24). în vedenia avută, Ezechiel aseamănă vâjâitul aripilor heruvimilor cu vocea Dumnezeului cel Atotputernic, cu vuietul unor ape mari. Numai un Dumnezeu atotpu-ternic poate avea o asemenea voce, și poate că nu greșim dacă spunem că dacă Dumnezeu Se aseamănă cu un munte în ceea ce privește atributele Sale, imaginea muntelui se poate transpune în sunetul unor ape mari în ceea ce privește vocea divină.
Åžtim că Numele El Shaddai a servit ca Nume în perioada patriarhilor, până la Moise, dar nu era de uz cultic sau ritual, ci moral și etic. într-adevăr, imaginea lui Dumnezeu ca Munte este sugestivă, și în domeniul moral și etic al umblării noastre cu Dumnezeu reprezintă o imagine de referință în ceea ce privește autoritatea și fermitatea de neclintit.
G. El Olam – Dumnezeul Etern
(Geneza 21:33; Isaia 40:28)
Dacă Dumnezeu este ca un munte fiindcă are toată puterea și măreția, El e ca un munte și pentru că este etern. Traducerea expresiei atta hu din Psalmul 102:27, reluată în Evrei 1:12, este „Tu ești același“ și reflectă atât eternitatea, cât și caracterul neschimbat al lui Dumnezeu.
în Geneza 21:33, după legământul făcut de Abraham cu Abimelec, vedem că-L invocă pe El Olam, Dumnezeul Etern. Invocarea acestui Nume a fost necesară, întrucât jurământul făcut a avut un caracter permanent în efect, și cine altcineva putea oficializa și sfinți acest jurământ decât Dumnezeul Etern? Caracterul Său etern și neschimbat dă autoritate și efect jurământului făcut, și Abraham dovedește astfel că știe în fața cărei autorități sau în fața cărui martor a încheiat el jurământul cu pricina.
în cartea profetului Isaia, în Isaia 40:12-31, Dumnezeu Se descrie pe Sine ca și Creator atotputernic și Se pune în antiteză cu idolii neputincioși, folosind la un moment dat în versetul 28 Numele El Olam, Dumnezeul Etern. Dacă toate lucrurile sunt trecătoare, dacă toate aspectele Naturii divine reflectate în creație au caracter trecător (fiindcă creația e trecătoare), eternitatea Sa în schimb nu este ceva relativ, ceva efemer. Cerul și pământul vor trece, dar Dumnezeu a fost, este și va fi.
Cuvintele lui Dumnezeu se arcuiesc peste timp și ne înfățișează și nouă, ca și poporului ales, eternitatea Sa și caracterul Său neschimbat. Faptele și vorbele noastre pot fi îndoielnice, dar ceea ce spune sau face Dumnezeul Etern are caracter autoritar și permanent.
H. Yahweh Iireh – Domnul va purta de grijă
(Geneza 22:14)
Pentru Abraham a trebuit să fie un adevărat șoc faptul că Dumnezeu îi cerea să aducă drept sacrificiu pe fiul său primit cu atâta greutate și în chip miraculos, și culmea, primit chiar din partea lui Dumnezeu. Abraham s-a conformat voii lui Dumnezeu și a procedat la împlinirea voii Sale revelate pentru el și fiul său, chiar dacă nu întrezărea nici o ieșire din criză și nu-și putea închipui viața decurgând în mod normal, după moartea fiului său.
Probabil că pe drumul lung care ducea până la locul în care Isaac trebuia sacrificat, Abraham a fost frământat de tot felul de gânduri legate de promisiunile lui Dumnezeu, de fiul său, de viitorul familiei sale și de ceea ce urma să spună soției sale. Viitorul se contura în culori sumbre pentru Abraham, însă în momentul în care a intervenit Dumnezeu, întreg cursul evenimentelor și deci al gândurilor sale s-a schimbat.
în versetul 8 citim că Abraham i-a spus fiului său că Dumnezeu va purta de grijă cu privire la mielul pentru sacrificiu, însă exclamația din versetul 14, plină de uimire, recunoștință, bucurie și adorare „Domnul va purta de grijă“ dă nu numai numele acelui loc, ci dă și un Nume nou lui Dumnezeu: Yahweh Iireh.
Cine ar fi fost mai îndreptățit ca Abraham să dea Nume lui Dumnezeu și cine este mai în drept decât noi să-I dea în continuare acest Nume? Istoria biblică, istoria Bisericii și povestea vieții noastre, toate ne vorbesc despre Yahweh Iireh, Domnul care va purta de grijă!
Suveranitatea și atotputernicia lui Dumnezeu sunt evidente și în purtarea Sa de grijă, mai ales în împrejurările în care nu vedem nici o soluție, nici o modalitate de a ieși din criză. în momente ca acestea, când suntem nevoiți să ne recunoaștem micimea și limitările, intervine Dumnezeu, Yahweh Iireh, și își găsește plăcerea în a ne ajuta, în a ne scoate la liman, în a crea un drum acolo unde nu exista nici o speranță.
I. Yahweh Rafa – Domnul care te vindecă
(Exod 15:26)
Moise a pornit cu poporul Israel de la Marea Roșie și, după trei zile de mers în deșert, nu au mai găsit apă. La Mara era apă, dar nu se putea bea, și poporul a murmurat împotriva lui Moise, deci implicit împotriva lui Dumnezeu.
Soluția lui Dumnezeu pentru problema poporului a fost o bucată de lemn pe care Moise l-a aruncat în apă, și aceasta a devenit potabilă; chiar dacă acest lemn a fost o soluție de moment, el indică fără cuvinte soluția ultimă sau supremă pentru popor și anume Domnul Dumnezeu însuși.
Dumnezeu le promite evreilor la Mara că dacă vor lua aminte la vocea Lui, dacă vor face voia Sa și vor păzi poruncile Lui, El nu-i va lovi cu nici una din bolile cu care a lovit Egiptul. Garanția acestei afirmații plină de conținut este chiar Numele de care Se folosește Dumnezeu: Yahweh Rafa.
Această garanție divină dăinuiește peste secole și ne asigură și pe noi de puterea lui Dumnezeu de a ne vindeca de boli – dar ce este chiar mai important, Dumnezeu, și numai El, ne poate vindeca de cele mai grave boli: cele sufletești și cele spirituale.
Sunt unii care spun că, întrucât există suferință, se poate spune că Dumnezeu este binevoitor, dar oarecum neputincios, sau este atotputernic, dar oarecum răuvoitor, sau este chiar neputincios și răuvoitor. însă noi știm din Sfânta Scriptură și din viața noastră de zi cu zi că Dumnezeu este atotputernic și binevoitor, și atunci când alege să nu ne vindece de vreo boală sau infirmitate, face acest lucru în suveranitatea Sa, își exercită divinitatea și o face în mod didactic. Uneori, Dumnezeu îngăduie un rău oarecare pentru a ne putea binecuvânta cu un bine și mai mare. Åži să nu uităm că uneori Dumnezeu sacrifică ceea ce se poate vedea pentru a ne duce la o mai mare asemănare cu Fiul Său în cele lăuntrice.
Åži chiar dacă pe acest pământ rămânem nevindecați de anumite boli fizice, psihice sau chiar spirituale, credem cu tărie și proclamăm vindecarea definitivă și totală de care ne vom bucura în cer, în prezența gloriei Sale, în prezența Domnului care ne vindecă.
J. Yahweh Nissi – Domnul este Steagul meu
(Exod 17:15)
Nu cu mult timp după prima lună petrecută de Israel în deșert, a venit Amalec să se lupte cu evreii la Refidim, fără să știe că astfel își pecetluiește soarta în mod dramatic și încă pentru totdeauna.
Moise a dat ordin lui Iosua să aleagă niște bărbați cu care să-i înfrunte pe amaleciți, promițând că el va sta în timpul luptei pe vârful dealului, cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Iosua s-a dus la luptă, iar Moise și-a ocupat locul, ambii lucrând sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Când Moise își ridica mâna, erau mai tari evreii, iar când își lăsa mâna în jos, erau mai tari amaleciții, așa că Aaron și Hur, văzând că Moise obosește, l-au așezat pe o piatră și i-au sprijinit mâinile în tot timpul luptei, asigurând astfel victoria lui Israel.
Ca urmare a acestui eveniment îmbucurător, Moise a construit un altar și i-a pus numele Yahweh Nissi, Domnul este Steagul (Stindardul) meu. Aceasta dovedește că Moise a văzut în mod direct realitatea și a înțeles că nu vitejia lui Iosua și a oamenilor săi, și nici mijlocirea sa nu au câștigat victoria, ci Dumnezeu însuși. Cuvintele „Domnul este Steagul meu“ arată că Dumnezeu e ceea ce ne reprezintă sau ceea ce ne definește, respectiv înrolarea în serviciul Său, Dumnezeu ne dă demnitate și este garanția victoriei noastre.
Aceia care se bizuie pe capacitățile proprii, pe relațiile pe care le au, aceia care se bizuie pe orice altceva decât pe puterea și sfințenia lui Dumnezeu sunt sortiți eșecului, în timp ce aceia care îl declară pe Dumnezeu conducător și îl proclamă în consecință se vor bucura de izbândă. Dumnezeu este un suveran atotputernic și neschimbat, care Åži-a călăuzit poporul prin deșert, l-a trecut Iordanul și l-a dus în țara promisă. Se merită cu adevărat să lupți sub steagul unui astfel de Dumnezeu!
K. Yahweh Mekodishem – Domnul care vă sfințește
(Exod 31:13)
Pentru ca să-Åži arate gloria pe măsura înțelegerii poporului Său, Dumnezeu le-a dat reguli pentru construirea tabernacolului, a mobilierului său și reguli pentru hainele preoțești. Åži imediat după aceste detalii, Dumnezeu dă poruncă pentru ținerea Sabatului, ca semn din care se va cunoaște că Dumnezeu este Yahweh Mekodishem, Domnul care îi sfințește (Exod 31:13). Ideea de sfințenie și de sfințire prezentă în contextul construirii tabernacolului este astfel continuată pe planul sărbătorilor religioase.
într-adevăr, Dumnezeul cel Sfânt trebuie să-Åži transmită sfințenia, și pentru că este sfânt, El poate sfinți. Ceea ce se întâmplă e că Dumnezeul drept își transmite neprihănirea (conformarea cu standardul divin) către păcătoși și îi îndreptățește d propriei Sale naturi. El caută mereu să-i elibereze pe păcătoși, pe cei care au eșuat, dar nu este un vânător de greșeli. întrucât sfințirea înseamnă separare de ceva anume și separare pentru ceva anume, pe lângă faptul că sfințirea înseamnă o relație, în Vechiul Testament persoanele sau obiectele sfinte (sacre) sunt cele separate de cele obișnuite din viața de fiecare zi și sunt dedicate servirii lui Dumnezeu.
Åži, interesant, ideea fundamentală din spatele cuvântului ebraic tradus „îndreptățit“ (justificat), este aceea de a corespunde unui standard sau unei norme, ceea ce este opusul caracterului capricios și arbitrar atribuit zeităților Orientului Apropiat antic.
Putem ușor deduce că orice practică religioasă ar fi avut evreii, Dumnezeu e Acela care îi sfințește, lucru valabil și pentru noi în ziua de astăzi. Omul, prin propria sa putere, nu se poate sfinți, dar poate să se încredințeze lui Dumnezeu, se poate dedica Lui și, în contextul acestei dedicări, gesturile sau acțiunile sale vor fi socotite ca instrumente ale sfințirii. Spre deosebire de celelalte popoare, care și ele își aveau oamenii „sfinți“ și obiectele „sfinte“, în cazul evreilor, Dumnezeu își împărtășește sfințenia cu poporul Său, ceea ce la popoarele păgâne este imposibil de realizat.
în acest proces al sfințirii, Dumnezeu este Cel care îl învață pe om cum să se delimiteze de păcat și să se dedice servirii Sale. Dacă Dumnezeu nu își transmite sfințenia către oameni, aceștia neputându-se sfinți din propria putere, comuniunea cu Dumnezeu e exclusă; aceasta, deoarece sfințenia oferă cadrul comuniunii cu Dumnezeu, și nimic întinat nu poate sta în prezența sfințeniei Sale.
L. El Qanna – Dumnezeul gelos
(Exod 34:14; Deuteronom 4:24)
După teribila păcătuire a poporului prin închinarea la vițelul de aur făcut de propriile lor mâini, Dumnezeu a înnoit legământul Său cu poporul, prin intermediul lui Moise. Dumnezeu le-a promis că vor vedea minuni cum nu au mai fost și că vor vedea lucrarea Domnului, dar le-a și poruncit să nu facă alianță cu popoarele țării în care vor intra.
Mai mult decât atât, evreii trebuiau să distrugă altarele idolatre, stâlpii idolatri și orice loc de venerare a idolilor, fiindu-le interzisă venerarea acestor zeități locale. Dumnezeu își însoțește porunca cu un Nume care îi arată caracterul: El Qanna, Dumnezeul gelos. Dar gelozia lui Dumnezeu este manifestarea iubirii sfinte a lui Dumnezeu față de poporul Său. Dumnezeu este un suveran atotputernic, stăpânul poporului Său, care poartă de grijă poporului Său, îl călăuzește, îl vindecă, îl sfințește și vrea să aibă comuniune cu el.
Cuvintele din Deuteronom 4:24 sună ca o avertizare referitoare la gelozia divină: „Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos“. Așa cum nu ne putem juca cu focul obișnuit, tot așa nu ne putem juca cu focul geloziei divine. Iubirea lui Dumnezeu este ca un foc care mistuie orice infidelitate. Gelozia Sa nu este destinată să stârnească teroare, ci să îndrume omul spre relația de iubire față de Dumnezeu, în sfințenie.
O bună modalitate de a ne delimita de orice sursă de infidelitate este nimicirea ei sau, dacă nu se poate, atunci participarea la sfințenia lui Dumnezeu, care ne va da puterea să ne separăm de păcat, de idolatrie și să ne dedicăm lui Dumnezeu, în iubire și sfințenie.
M. Yahweh Shalom – Domnul păcii
(Judecători 6:24)
Poporul evreu era terorizat de madianiți, ca pedeapsă divină, dar la un moment dat Dumnezeu intervine totuși, pentru a-Åži elibera poporul de această teroare. El alege pe Ghedeon ca instrument al eliberării și îl cercetează, revelându-i ce lucrare mare va avea de împlinit pentru popor și pentru Dumnezeu.
Ghedeon, speriat de vizita divină, este convins că va muri fiindcă a văzut pe îngerul Domnului, însă Domnul îi spune: „Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri“. Aceste cuvinte ieșite din gura Domnului îl marchează atât de profund pe Ghedeon, încât construiește un altar în acel loc și îi pune numele Yahweh Shalom, Domnul păcii.
Dacă Moise a construit un altar căruia i-a pus numele Yahweh Nissi, iată că Ghedeon pune un alt nume altarului construit de el, și pe bună dreptate. Construirea altarului, ca gest simbolic, dovedește supunerea lui Ghedeon față de Dumnezeu, atitudinea sa de închinare și de cinstire a Lui, dar are și rolul de a comemora întâlnirea dintre Dumnezeu și om. Cuvintele Domnului aducătoare de pace lăuntrică lui Ghedeon au însoțit mesajul de pace pentru poporul Israel, pace care urma să vină în urma eliberării de teroarea madianită.
Același lucru putem să-l vedem și astăzi atât în viața noastră, cât și în viața celor din jurul nostru. Se spune că una dintre problemele fundamentale ale omenirii este alienarea, adică înstrăinarea – unii merg până acolo încât definesc păcatul ca alienare și în consecință definesc salvarea (mântuirea) ca îndepărtarea alienării, adică împăcarea cu sinele și cu semenii; noi trebuie să arătăm că alienarea este doar un rezultat al păcatului și nu păcatul în sine. Åži o dată ce afirmăm acest lucru, putem arăta în continuare că Dumnezeu este Acela care aduce pacea, atât în relația omului cu Dumnezeu, cât și în relația omului cu sinele, cu semenii și cu natura înconjurătoare. Numai Dumnezeu poate rezolva problema alienării noastre.
Cuvintele lui Ghedeon sunt adevărate, Dumnezeu dorește pacea, deși El este și un foc mistuitor: acțiunile Sale prin care Se revelează pe Sine oamenilor, prin care își transmite sfințenia oamenilor, prin care le arată iubire și purtare de grijă, prin care îi călăuzește și îi vindecă, sunt menite să restabilească pacea, cea dintre Dumnezeu și om și cea dintre oameni. Numai Yahweh Shalom, Domnul păcii, poate face acest lucru.
N. Yahweh Sabaoth – Domnul oștirilor
(1 Samuel 15:2; Psalmul 46:11; Isaia 6:3; 14:24,27)
Serviciul profetic începe o dată cu Samuel și continuă până la captivitatea babiloniană. Samuel este un om deosebit și un profet deosebit. în momentul în care îl unge rege pe Saul, Samuel rostește o profeție, în care lui Saul i se deschide o perspectivă deosebită, dar acesta se poartă atât de rău, încât Dumnezeu ajunge să regrete că l-a încoronat. O altă profeție ce va marca viața lui Saul (care nu a fost prea lungă de la acest moment încolo), vine tot prin Samuel și conține porunca lui Dumnezeu de a nimici pe amaleciți și toate posesiunile lor. în acest mesaj, Dumnezeu Se numește pe Sine Yahweh Sabaoth (evr. Å¢ăbaoth), Domnul oștirilor (1 Samuel 15:2).
Există trei sugestii referitoare la înțelesul expresiei Domnul oști-rilor: se referă la forțele pământești ale armatelor israelite, se referă la oștirile cerești ale astrelor sau se referă la oștile îngerești din cer. în cazul de față putem afirma fără rezerve că Dumnezeu lasă să se înțeleagă faptul că El este comandantul suprem al israeliților, dar Numele Său implică și celelalte două aspecte menționate mai sus. Iudaismul ajunge să conceapă treptat un Dumnezeu care nu stă nicăieri, ci merge mereu în fruntea poporului Său, participă la toate evenimentele sale istorice; deci un Dumnezeu temporal, istoric, care nu locuiește într-o lume „de dincolo“, ci își conduce poporul spre epoca mesianică. Această imagine a lui Dumnezeu nu descrie doar pe Yahweh Nissi, ci și pe Yahweh Sabaoth, Domnul oștirilor, comandantul suprem care își conduce poporul la luptă, și primul care trebuie să execute ordinele Sale este regele Israelului.
A doua parte a Psalmului 46 pune în antiteză regatele pământești și suveranitatea lui Dumnezeu, iar în versetele 7 și 11 citim despre Yahweh Sabaoth, Domnul oștirilor, care este Cel care își păzește poporul, care instaurează pacea (doar El este și Yahweh Shalom!) și care își exercită Dumnezeirea pe fața întregului pământ. Această suveranitate a Sa absolută este proclamată și de serafimii care îl înconjoară și strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!“, ceea ce ne face să înțelegem că Dumnezeu este și comandantul suprem al oștilor de îngeri, precum și conducătorul suprem al universului.
în profeția adresată Asiriei, Dumnezeu Se declară Yahweh Sabaoth, Domnul oștirilor, care Se va război cu asirienii și își va elibera poporul. Nimeni nu I se poate împotrivi și nimeni nu-I poate zădărnici planurile. Pe cât este de adevărat că Dumnezeu dorește pacea, pe atât este de adevărat că El nu tolerează nici idolatria și nici răzvrătirea, ci ia atitudine – și aceasta cu atât mai mult când aceste lucruri îi apasă poporul și copiii iubiți ai poporului Său.
Acestui Dumnezeu ne închinăm noi, pe El îl proclamăm și sub conducerea Sa suverană ne luptăm pentru gloria Sa, iar El Se aruncă în luptă și ne aduce victoria și izbăvirea.
O. Yahweh Raah – Domnul este Păstorul meu
(Psalmul 23:1)
Imaginea Bisericii ca turmă aflată sub păstorirea lui Cristos își are corespondentul vetero-testamentar în imaginea Israelului ca turmă păsătorită de Yahweh Raah.
Imaginea pastorală contrastează puternic cu imaginea războinică, și totuși, Dumnezeu este Păstorul poporului Său. Această păstorire se desfășoară atât la nivelul întregului popor, cât și la nivelul fiecărui individ.
Dumnezeu își călăuzește poporul, îl hrănește și îi dă odihnă, iar atunci când traversează vremuri tulburi sau perioade dificile, El își însoțește turma fără ezitare. Pe lângă faptul că Dumnezeu poartă de grijă nevoilor poporului Său, El îl și disciplinează în vederea unei umblări drepte, integre, în bună comuniune cu marele Păstor al oilor. Åži ceea ce numai Dumnezeu poate face, este să binecuvinteze cu prosperitate și belșug pe ai Săi, în ciuda dușmanilor răuvoitori. Dumnezeu desfide pe oricine lucrează împotriva poporului Său și își etalează puterea și bunătatea, făcând aceasta în așa fel, încât cei răi să poată vedea acest lucru.
Nu că Dumnezeu Se poartă ca un lăudăros, El nu face altceva decât să-Åži demonstreze iubirea sub forma călăuzirii, a purtării de grijă, a asigurării păcii, a disciplinării și a călătoririi împreună cu „turma“ Sa. Ideea Dumnezeului care locuiește în cort cu poporul Său apare și în imaginea Sa pastorală și este adeverită de cuvintele lui David: „Voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele“.
înțelegem că deși multe aspecte ale grijii pastorale ale lui Dumnezeu față de poporul Său se reflectă în latura naturală a lucrurilor, totuși aspectul esențial este relația dintre Păstor și turmă, comuniunea dintre Yahweh Raah și turma pășunii Sale.
P. Kedosh Israel – Sfântul lui Israel
(Isaia 1:4)
Åžtim că Dumnezeu e Cel care își sfințește poporul, El este Yahweh Mekodishem, și de aceea putem înțelege și aproba referirea la Dumnezeu ca la Sfântul lui Israel.
Dacă Dumnezeu nu ar fi sfânt, nu ar putea sfinți pe nimeni, și nici nu ar putea pretinde ca cineva să se sfințească în vederea comuniunii cu El; totuși, numai Dumnezeu e sfânt, și această sfințenie a Sa este ontologică, ființială, este una dintre însușirile Sale definitorii. Dumnezeu este curat, separat de orice păcat, separat de lume. Gnosticii spun că materia este rea și, de aceea, Dumnezeu Se separă de materie, Se separă de lume, El nu poate să intre în contact cu lumea materială. Noi știm că Dumnezeu a creat lumea, universul, știm că materia nu este rea în sine și de aceea afirmăm că Dumnezeu Se separă de lume în sensul că Se separă de orice element care îi lezează demnitatea sau îi profanează sfințenia; Dumnezeu Se separă de orice lucru care nu-I respectă suveranitatea și gloria. Sfințenia lui Dumnezeu stă tocmai în separarea Sa, în neasemănarea cu chipul lumii așa cum îl percem noi.
Cele afirmate mai sus se reflectă în cuvintele lui Dumnezeu date prin profetul Isaia (Isaia 1:4), care spun: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelege, sămânță de nelegiuiți, copii stricați! Au părăsit pe Domnul, L-au disprețuit pe Sfântul lui Israel, I-au întors spatele…“ Purtarea cea rea a poporului este pusă în contrast cu așteptările divine referitoare la purtarea lor, așteptări izvorâte din sfințenia lui Dumnezeu.
Singura modalitate corectă de a ne raporta la Dumnezeu este participarea la sfințenia Sa, pe care El dorește să ne-o împărtășească; sfințenia este cadrul de referință, elementul definitoriu pentru umblarea noastră cu Dumnezeu. Pe vremea când Dumnezeu locuia în cort cu poporul Său, în jurul tabernacolului erau așezate corturile preoților, ca o centură a sfințeniei care să protejeze sfințenia lui Dumnezeu pe de-o parte, și existența poporului pe de altă parte; aceasta pentru că sfințenia lui Kedosh Israel nu poate coexista cu păcatul, cu nesfințenia.
Q. El Gibbor – Dumnezeul cel Puternic
(Isaia 10:21)
Dumnezeu promite în capitolul 10 al cărții lui Isaia că Se va judeca cu Asiria, pe de o parte, iar pe de altă parte promite că rămășița poporului Său se va întoarce la El.
Deși S-a revelat deja ca Cel Atotputernic, Dumnezeu folosește Numele El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic, pentru că vrea să Se compare cu idolii neputincioși disprețuiți de asirieni, în campaniile lor de cucerire. Asirienii s-au îngâmfat văzând că zeitățile locale nu au putut apăra populația de atacurile lor, și de aceea Dumnezeu vrea să înfrângă această îngâmfare, arătându-Åži puterea.
El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic, își va apăra poporul și va semăna prăpăd în tabăra asiriană. Descrierea se bucură de o plasticitate remarcabilă: „Domnul, Dumnezeul oștirilor va trimite ofilirea prin războinicii Lui cei voinici, și între aleșii lui va izbucni un pârjol ca pârjolul unui foc“. Domnul oștirilor, Yahweh Sabaoth, e Acela care este Dumnezeul cel Puternic și El va face de rușine armata asiriană. „Lumina lui Israel se va preface în foc, și Sfântul lui într-o flacără care va mistui și va arde spinii și mărăcinii lui, într-o zi“. Pentru a mări efectul dramatic al mesajului divin, Dumnezeu Se prezintă ca Sfântul lui Israel: asirienii trebuie să-și dea seama cu cine au de a face, și anume nu cu vreun idol neputincios, o mică zeitate locală, ci cu Dumnezeu, care este puternic, e Domn al oștirilor și este sfânt. Sfințenia Sa se răsfrânge asupra poporului Său, așa cum puterea Sa se transmite servitorilor Săi, pentru a câștiga victoria. Iubirea geloasă a lui Dumnezeu va fi ca un foc care va pârjoli și va mistui pe aceia care caută să facă rău poporului ales.
Ca și oamenii din vremurile de demult, contemporanii noștri își pun speranța în tot felul de lucruri, așteaptă ajutor de la tot felul de entități, însă victoria va fi doar a acelora care își pun speranța în El Gibbor, Dumnezeul cel Puternic.
R. El Khai – Dumnezeul cel Viu
(Isaia 37:4)
Sanherib, regele Asiriei, a atacat și a cucerit orașele fortificate ale lui Iuda, în jurul anului 705 î. Cr., trimițându-l pe generalul său Rabșache cu o armată puternică să cucerească Ierusalimul. Rabșache îi îndeamnă locuitorii orașului să nu se încreadă în Dumnezeu, pe care nu-L vedea cu nimic mai presus de idolii întâlniți până acum în cariera sa. La auzul acestei provocări, regele Ezechia apelează la Dumnezeu și, în rugăciunea sa, folosește Numele El Khai, Dumnezeul cel Viu (Isaia 37:4).
La cea de a doua provocare, regele apelează iarăși la Dumnezeu și din nou îl numește El Khai (Isaia 37:17). Răspunsul lui Dumnezeu este pe măsura Personalității Sale: „Pe cine ai batjocorit și ai ocărât tu? împotriva cui ți-ai ridicat glasul și ți-ai îndreptat ochii? împotriva Sfântului lui Israel; prin slujitorii tăi ai batjocorit pe Domnul…“ Până și simpla citire a acestor cuvinte are darul de a înfiora inima, dar asirianul și-a dat seama prea târziu împotriva cui s-a ridicat el cu război. Dumnezeu nu este vreun idol neputincios și lipsit de viață, ci este El Khai, Dumnezeul cel Viu!
O dată ce conștiența israeliților că au de a face cu un Dumnezeu viu crește, eternitatea Sa devine axiomatică. Dumnezeul care Se numește pe Sine Yahweh, Eu sunt, are viața în Sine și este etern. Ideea că Dumnezeu Se poate naște este absurdă pentru evrei, și tăcerea Vechiului Testament cu privire la această temă este cel mai bun argument cu privire la concepția ebraică despre Dumnezeu, în comparație cu concepțiile popoarelor străine. Idolii popoarelor au avut și vor avea o existență efemeră, își vor pierde popularitatea, vor fi dați de rușine de către înșiși adoratorii lor, însă El Khai, Dumnezeul cel Viu, are o existență eternă și o putere eternă, pe care le și demonstrează în fața tutu-ror acelora care vor să intre în competiție cu El.
Credem că este bine să nu uităm această dimensiune fundamentală a Ființei lui Dumnezeu, și anume faptul că este viu și că este etern.
S. Yahweh Tsidkenu – Domnul neprihănirea noastră
(Ieremia 23:6; 33:16)
în concepția lui Bergson, Dumnezeu este mai puțin o existență transcendentă și mai mult o forță morală care acționează prin singura ființă capabilă să-I continue creația, și anume omul. însă din paginile Sfintei Scripturi rezultă cu totul altceva.
în profeția mesianică din Ieremia 23:5-6, Dumnezeu amintește un Nume care este strâns legat de altele două, și anume de Yahweh Mekodishem, Domnul care vă sfințește, și de Kedosh Israel, Sfântul lui Israel. Este vorba despre Numele Yahweh Tsidkenu, Domnul neprihănirea noastră. Referirea la acest Nume apare apoi în Ieremia 33:16, tot în context mesianic.
Termenul Tsidkenu vine de la tsedek, adică neprihănire (neprihănire). Această neprihănire (conformare cu standardul divin) care ni se atribuie sau care ni se pune în cont este neprihănirea lui Dumnezeu, o componentă a sfințeniei Sale și a gloriei Sale. Singura modalitate de a rezolva problema neprihănirii poporului (adică aceea de a fi drept, conform standardului divin) este cea aleasă de Dumnezeu: El trebuie să-i vindece, să-i sfințească, să-i călăuzească, să le poarte de grijă; Dumnezeu trebuie să fie neprihănirea lor, așa cum trebuie să fie Steagul lor.
Dacă poporul nu se poate sfinți pe sine, cu atât mai mult nu-și poate atribui neprihănirea; este nevoie ca Dumnezeu să facă aceste lucruri. Åži pentru că Dumnezeu este Yahweh Tsidkenu, neprihănirea aceasta este nestricăcioasă, nealterabilă. Cele omenești se pot nimici sau compromite, dar cele divine sunt cu mult deasupra oricăror alte lucruri, ele fiind niște daruri ontologice, ființiale ale Naturii lui Dumnezeu.
T. Yahweh Shama – Domnul este aici
(Ezechel 48:35)
Chiar ultimele cuvinte ale cărții profetului Ezechiel sunt: „Åži din ziua aceea, numele cetății va fi: Yahweh Shama, Domnul este aici!“ (Ezechel 48:35).
De fapt, în ultima parte a cărții sale, Ezechiel descrie vedenia noului oraș Ierusalim, și Numele pe care tocmai l-am amintit vine să încununeze promisiunea profetică făcută de Dumnezeu.
Yahweh Shama înseamnă că Dumnezeu este prezent, și încă în mod permanent (ne aducem aminte de Yahweh), înseamnă că Dumnezeu este alături de poporul Său (ne aducem aminte de Yahweh Raah), înseamnă că El își sfințește poporul (Yahweh Mekodishem, Kedosh Israel), că El este neprihănirea lor (Yahweh Tsidkenu) și, desigur, că El este Adonai, Domnul și Stăpânul, precum și Yahweh Iireh, Domnul care le poartă de grijă.
Poate că acest Nume arată cel mai pregnant această trăsătură a Naturii lui Dumnezeu, locuirea împreună cu poporul Său. Nu putem vorbi despre israeliți fără să vorbim despre Dumnezeu, după cum nu putem vorbi despre El fără a vorbi despre poporul ales.
Dumnezeu nu este un stăpân tiranic care guvernează de la depărtare poporul, nu e un despot interesat doar de exploatarea maselor, ci este un Stăpân și Domn care Se implică activ și dinamic în viața supușilor Săi și locuiește împreună cu ei. în acest fel se adeverește că celebra expresie teologică „deja, dar nu încă“ este valabilă: Domnul este aici, dar comuniunea și locuirea împreună cu Dumnezeu își vor găsi expresia ultimă sau finală la împlinirea tuturor lucrurilor, la venirea epocii viitoare.
U. Attiq Yomin – Cel îmbătrânit de zile
(Daniel 7:9,13,22)
Cel îmbătrânit de zile! Nici nu se putea găsi un Nume mai potrivit sau mai plastic pentru Cel care este Eu sunt (Yahweh) și Dumnezeul Etern (El Olam).
Daniel a avut o vedenie de noapte, în care a văzut patru animale sălbatice care au ieșit din mare, și apoi a văzut niște tronuri. Pe acestea S-a așezat Cineva care avea o haină albă ca zăpada, părul ca lâna curată și care a ținut judecata cea mare. Cine putea fi acest „bătrân“, care avea dreptul să șadă pe un tron și să judece popoarele? Cine era Acela care a dat stăpânire, glorie și putere regală Cuiva care era ca fiii oamenilor? (Daniel 7:1-14).
Nu putea fi decât Dumnezeu, care a hotărât să Se arate astfel lui Daniel, pentru înțelegerea mai ușoară a lucrurilor greu de pătruns.
Dumnezeu este etern, El trăiește în afara timpului, creat de El, dar lucrează în timp, pentru ca să fie pe înțelesul minții umane, care este robită de înțelegerea asupra timpului (deși are perspectiva escatolo-gică a eternității) și nu poate înțelege nici atemporalitatea și nici infinitul. Ca urmare, El a trebuit să îmbrace o formă antropomorfică de exprimare a propriei Personalități. De aceea, Numele lui este Attiq Yomin, Cel îmbătrânit de zile.
Pentru că Dumnezeu este Attiq Yomin, El cunoaște toate lucrurile fiindcă le-a văzut, și înțelepciunea Sa este foarte mare. începutul implicării Sale în istoria omenirii este contemporană cu Geneza, căci El este Creatorul omenirii. Åži fiindcă Dumnezeu este etern, atotcunoscător și atotputernic, El este vrednic de toată cinstea și închinarea creației Sale. Multe popoare au avut și își au zeitățile lor, dar nici una dintre ele nu poate să fie ca Attiq Yomin, Cel îmbătrânit de zile.
V. El Elim – Dumnezeul dumnezeilor
(Daniel 11:36)
Tot profetul Daniel, respectiv Dumnezeu prin intermediul lui, oferă viziunea escatologică din Daniel 11:1-12:3. în cadrul acestei descrieri ne este semnalat că împăratul se va glorifica mai presus de toți dumnezeii și va spune lucruri nemaiauzite împotriva lui El Elim, Dumnezeul dumnezeilor.
Dumnezeul care este Sfântul lui Israel, Dumnezeul cel Viu, Cel Atotputernic, Cel Preaînalt, Domnul oștirilor va fi înfruntat de un biet om, care în rătăcirea minții sale se va vedea vrednic de ceva, fiindcă se va compara cu idolii neputincioși ai popoarelor. Câtă nebunie din partea lui! însă nu este de mirare că va face așa, căci până și Lucifer, care era cu mult mai înțelept decât el, și îl cunoștea prea bine pe Dumnezeu, a cutezat să gândească la fel (Isaia 14:13-14; Ezechel 28:13.15).
Revelația dată lui Daniel este o avertizare împotriva prostiei și îngâmfării, un semnal de alarmă care ne pune față în față cu gloria Aceluia care este El Elim, Dumnezeul dumnezeilor. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu domnește peste o ceată de zei mai mici, așa cum sugerează multe sisteme religioase, fiindcă aceste zeități nu sunt doar inferioare și lipsite de putere, ci sunt ne-entități, nici măcar nu există. Cel mult putem afirma că toți idolii și toate zeitățile sunt demoni deghi-zați, și cine se închină acestor zeități se închină lui Satan.
Numele El Elim poate fi pus alături de Elohim (Dumnezeu), Yahweh (Eu sunt), El Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt), Adonai (Domnul și Stăpânul), El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), fără a se crea confuzie în ceea ce privește Ființa lui Dumnezeu.
Incheiere
întreaga Biblie poate fi rezumată la revelarea lui Dumnezeu și răspunsul omului la inițiativa divină. Din acest punct de vedere, Dumnezeu ia inițiativa de a Se revela, de a Se comunica pe Sine și, de aceea, nu omul îl revelează pe Dumnezeu. Omul doar descoperă revelarea deja existentă a lui Dumnezeu.
Parte a acestei comunicări de Sine a lui Dumnezeu sunt Numele folosite în Scriptură cu referire la Dumnezeu. Am putut vedea câteva astfel de Nume și am analizat pe scurt înțelesul lor, mesajul lor despre Ființa lui Dumnezeu și credem că un lucru salutar ar fi reluarea tuturor Numelor amintite, cercetarea fiecărui pasaj biblic în care apar și analizarea fiecărui context în care apar aceste Nume, pentru ca apoi să se concluzioneze adevărurile revelate. întrucât limitele impuse acestei lucrări nu au permis un atare demers, am căutat să vedem cele mai elementare adevăruri care se pot desprinde din contextul scriptural al menționării Numelor lui Dumnezeu.
Am văzut în acest sens că Dumnezeu este viu, Se implică în viața creației Sale în chip activ și dinamic, este un Dumnezeu care vede, care iubește cu gelozie, care poate vindeca și poate învinge orice. Am mai văzut că Dumnezeu este sfânt și cere și de la noi să fim sfinți, și dacă dăm dovadă de dorința de a ne conforma voii Sale revelate, El ne va sfinți și ne va da neprihănirea Sa.
Dumnezeu este steagul nostru, Păstorul nostru, Cel care ne poartă de grijă, și El este Domnul și Stăpânul nostru. Dumnezeu e atotputernic, etern, este Domnul oștirilor cerești și pământești ale supușilor Săi, precum și Cel Preaînalt.
Nu ne rămâne decât să învățăm din istoria poporului Israel și să nu-L ispitim pe Dumnezeu, ci să-L punem la încercare, să recunoaștem că El este autoritatea supremă și să lăsăm ca El să lucreze potrivit autorității, puterii, gloriei și iubirii Sale. Nu putem decât să ne plecăm umili înaintea Sa și să-I recunoaștem Dumnezeirea; astfel, personalitatea noastră, în loc să fie știrbită, se va putea afirma, iar descoprindu-L pe Dumnezeu ne vom descoperi pe noi înșine.
Dumnezeu este garantul vieții noastre pe pământ și, cu atât mai mult, garantul vieții noastre eterne.
(autor: Tiberiu Emeric Pop)
GhitaB