O femeie avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, cobiliţă, cum numesc muntenii instrumentul ăsta de transport, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era întreg. Cel întreg îşi făcea pe deplin datoria: îşi purta până acasă întreaga cantitate de apă… pe când cel crăpat ajungea mereu acasă cu doar jumătate din apa cu care fusese umplut… Se simţea tare incapabil…
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simţea atât de rău fiindcă nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După doi ani de frustrări şi autoreproşuri, i-a vorbit într-o zi femeii, lângă izvor: “Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”
Bătrâna a zâmbit: “Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea dinspre tine a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa.”
Pe mine m-a încurajat mult povestea asta. Poate că au şi alţii nevoie…
Impresie poetică
cât cer porţi pe drumul prăfuit pe unde-au trecut cirezile
umbrele tale acolo parcă nici nu au fost doar picăturile
condensul iubirii a udat florile de pe margine
şi te întreabă ziua de ce miroşi a parfum iar noaptea
de ce arzi ca o candelă
florile au crescut înalte şi le adună toţi
tu treci pe acolo încă o dată să le stropeşti
inima o storci ca pe-un vas spart
(autor: Ionatan Pirosca)