Mâncam bucate alese cu ocazia unei adunări și mă amuzam cu voce tare despre vorbele de necredință pe care le-ar fi spus un fost frate de-al nostru. Dialogul de la masă era destul de public, și desigur, frații care treceau pe-aproape puteau să prindă involuntar subiectul.
Iar cazul acesta nu era deloc singular în realitatea mea, pe care puteam ușor să o motivez chiar cu texte biblice.
Ceva ore mai târziu, s-a întâmplat că un frate m-a vizitat în camera mea. Iar după ce am rezolvat treburile de rezolvat, mi-a dat câteva minute din realitatea lui cu privire la același caz.
N-a făcut decât să-și deschidă inima și să-mi arate cât de mult ține la fostul frate. Și cât de mult vrea să-l vadă mântuit. Iar la final, m-a îndemnat să unesc și eu acasă rugăciunile mele la speranța lui cu privire la cazul dat.
Am învățat atunci că poți măsura diferit un om și că o facem. Și am descoperit mai târziu că țin mai mult la un om dacă mă rog pentru el. Și că funcționează și cu oamenii pe care în mod natural nu-i poți înghiți.
Tot jucându-mă în mintea mea cu acest puzzle primit atunci, am descoperit că, în fapt, valoarea omului nu e stabilită de oameni, ci valoarea omului e dată de prețul infinit care a fost plătit pe când eram noi încă păcătoși.
Și am înțeles că nu poți avea cu adevărat conștiența propriei valori și a celor din jur decât petrecând timp pe genunchi la cruce.
Mai des.