Când cerurile lasă peste lume scări, cum a lăsat peste Iacov, cu îngeri pe ele ca ciorchinii de struguri, noi unde suntem? Sau nu ştim, că dormim… Şi nici nu vom afla vreodată, că n-avem de gând să ne trezim…
Am aţipit în drum spre slujbă, sau mergând pe jos, sau alergând, am uitat de întunericul nopţii şi de accidentele la volan, stăm nepăsători la căderile noastre şi ale altora în gropi tot mai murdare, sau răceala inimii noastre naşte ţurţuri de indiferenţă care se prăvălesc peste trecători…
Nu ne mai interesează iubirea, ne îndreptăm blazaţi sper un cer gol, credinţa ne-a devenit rutina unei constrângeri voite şi necesare, dar obişnuită, atât de goală de conţinut ca un ambalaj din care am scos de mult cadoul, înţepenită în atele bisericeşti, dar căzând împreună cu ele în cangrena deziluziilor şi a înfrângerilor zilnice, într-o rutină a abandonului şi capitulării înintea durerii.
Nu ne mai interesează misiunea noastră pe pământ, ţelul vieţii noastre este ziua de mâine şi confortul ei, nu dorim nimic mai departe de umbra noastră târâtă prin praf şi ne întrebăm făţarnici: „Doamne, nu vezi…? Nu vezi mizeria lumii în care trăim, înşelăciunile, ura, corupţia, samavolniciile…?”
Da, Dumnezeu le vede. Vede şi soluţiile pentru toate asta. Noi nu, că dormim. Nu e nimeni să strige ca un ceas deşteptător: “heei, gata, trezirea!”… E vremea rugăciunii, a vegherii, a bandajării rănilor lumii şi a zidirii Împărăţiei Cerurilor, cea fără soare de împrumut şi fără lună nebună, trăgătoare spre somn…
Heei, gata, trezirea! Mirele e pe drum, fecioară, luminează-I calea! Întinde însetatului paharul cu apă şi celui gol cămaşa ta, du salvare celui din lanţurile urii, mângâie pe întristat, pune-ţi vorbele bune pe rănile rele ale lumii şi fii copilul şi moştenitorul Său, Mireasa singurul Său Fiu!
(autor: Ionatan Piroşca)