Tag Archives: Iacov

Os din oasele mele

M-a surprins plăcut să întâlnesc expresia din exclamația lui Adam preluată și de alte persoane. Dar să citim și prima istorie:

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: “Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi “femeie”, pentru că a fost luată din om.” (Geneza 2:22-23)

Iacov fuge la Laban. Iar acesta exclamă: Cu adevărat, tu ești os din oasele mele și carne din carnea mea! (Geneza 29:14)

Abimelec, fiul lui Ghedeon (Ierubaal) include expresia în discursul lui, la Sihem: Și aduceți-vă aminte că eu sunt os din oasele voastre și carne din carnea voastră. (Judecători 9:2) De data asta nu e spusă ca o constatare, ci ca o rugăminte din partea celui care vrea să fie recunoscut. (Semn rău.) S-a întâmplat: El este frate cu noi. (Judecători 9:3), iar sfâșitul a fost tragic: și-a ucis frații.

În timpul lui David, semințiile lui Israel adunate la Hebron, i-au zis: Iată că noi suntem os din oasele tale și carne din carnea ta. (2 Samuel 5:1) Semn bun de data aceasta: l-au vrut împărat. Prin expresia lor, se identificau cu el și luptau pentru un destin comun.

Și exemplele pot continua, însă, cea mai sublimă declarație e cea a apostolului Pavel:

Hristos Își îngrijește cu drag Biserica pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui. (Efeseni 5:30) A luat carne de om, a trăit printre noi, S-a lăsat chinuit și omorât de neamul omenesc, apoi a înviat, numai ca să ne fie cel mai bun Frate.

Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: “Suntem din neamul Lui…” (Fapte 17:28)

Cui slujești?

„De va fi Domnul Dumnezeu cu mine și mă va povățui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac; Și de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta pe care am pus-o stâlp va fi pentru mine casa lui Dumnezeu, și din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ție.” (Geneza 28:20-22)

Povățuire, hrană, îmbrăcăminte, sănătate – lucruri obișnuite pe care le cerem și noi în rugăciune. Când le ai pe toate, ca Iacov, vei accepta un așa Dumnezeu, o să te gândești la Casa Lui și o să dai zecime.

Dar ce faci când nu le ai? Când nu le primești? Mai ai atunci un Dumnezeu? Sau nu-ți mai trebuie?

Cum crezi că a simțit Iosif călăuzirea Domnului când drumul său a trecut spre robie?
Cum s-a simțit familia lui când se termina pâinea?
Cum s-au simțit cei care „au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți”? (Evrei 11:37)
Cum s-a simțit Iov – omul neprihănit – când a rămas fără sănătate?
Cum se simt frații creștini din Ucraina când li s-a bombardat biserica, într-un război pe care nu și l-au dorit și pe care nu l-au provocat în niciun fel?
Cum se simte omul rămas fără o sursă de venit, când zecimea venitului lui e egală cu venitul lui – adică zero?

Nu știu ce ar răspunde Iacov. Poate că ar da răspunsul omului credincios: La cine altcineva să merg? Rămân cu Tine.

Tu ce răspunzi? Cauți un Dumnezeu al ofertelor avantajoase? Protestezi cu lipsă de la programele bisericii și cu jefuirea zecimii când simți că El nu-ți mai dă binecuvântările pe care le meriți? Sau accepți să-L slujești și când căile vieții par întortocheate și treci printr-o bogăție de lipsuri?

Etapele urii

Și Esau zicea în inima sa: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, și apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov.” (Geneza 27:41)

Și au spus Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul ei cel mai mare (Geneza 27:42)

Mai întâi Esau a cugetat să-l omoare pe Iacov. Apoi a fost auzit vorbind despre asta. Gândurile devin cuvinte. Gândurile urii devin exprimări ucigașe. Devin intenții înainte să devină fapte.

Iată de ce spunea Isus:
Ați auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: “Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: “Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. (Matei 5:21-22)

Esau nu l-a ucis pe Iacov. Dar ucigaș a fost de când s-a mâniat „pe fratele său” (Matei 5) zicând în inima lui „am să ucid pe fratele meu” (Geneza 27).

Foame și foamete

Iacov era om liniștit (Geneza 25:27), trăia în corturi, gătea apetisant și aștepta momentul potrivit când să fure dreptul de întâi născut al lui Esau.

Esau era vânătorul îndemânatic, vestit pentru cât de gustos gătea vânatul (o mâncare cum îi plăcea tatălui său, bună de provocat binecuvântări și pe patul de moarte – Geneza 27:4). Iată-l, totuși, doborât de foame și de oboseală. Moment prielnic.

A schimbat foamea și dreptul de întâi născut, pe o farfurie de ciorbă de linte. S-a bucurat și el, s-a bucurat și Iacov. O situație win-win, ai zice. Părea că niciun om nu mai e flămând în tot ținutul.

Dar cu cât e mai gustos un lucru, cu atât ține mai puțin. Mai ales când e capcană…

Primul verset din următorul capitol (Geneza 26:1) vestește foamete în toată țara. Și a înțeles și Iacov că pentru foamea stomacului și pentru foamea sufletului nu e alt leac decât să te apropii de Dumnezeu, Cel de la care vin toate binecuvântările.

Omenirea zilelor noastre și-a vândut valorile spirituale pe blidul supei primordiale, teoria evoluției fiind – evident – un spate întors public Celui ce ne-a creat. Nu mai suntem vânători-culegători zic ei, ne-am liniștit și noi lângă cel ce ne-a pus pe masă teoria-capcană. Se bucură oamenii de știință, se bucură și diavolul. O situație win-win, li se pare. Și nu mai e niciun om care să nu le știe pe toate.

Ce faci, însă, dacă atunci când ai terminat de savurat teoria mincinoasă te trezești că vine o foamete peste toată lumea?

„Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame și sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo, ca să caute cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi. În ziua aceea se vor topi de sete fetele frumoase și flăcăii.” (Amos 8:11)

N-ar fi mai bine să înțelegi azi că Scriptura e pâine de pus pe masă în liniște și nu vânat după care să fugi pe câmp? Îți faci timp să o guști în pace sau te-au prins alergările care-ți promit hrană, dar îți dau în schimb foame și oboseală? Urmează foametea.