Pe la 1500, un bloc de marmură imens stătea în Florenţa de vreo 40 de ani. Cineva încercase să facă o sculptură din el, dar s-a lăsat păgubaş. Alţii au refuzat să facă ceva din el pentru că era destul de îngust şi pentru că blocul era deja afectat, stricat într-un anume fel de celălalt artist.
Dar Michelangelo a privit ce poate fi acel bloc uriaş de peste 5 metri. Nu l-a respins din cauza defectelor. A lucrat în jurul fisurilor cu grijă, a cioplit şi şlefuit vreo trei ani şi a creat o capodoperă pe care astăzi o cunoaştem ca statuia lui David din Florenţa.
Michelangelo a văzut potenţialul, acolo unde ceilalţi nu au fost în stare.
Fiind intrebat întrebat cum face să creeze opere atît de minunate, Michelangelo a raspuns: “E foarte simplu. Cînd privesc un bloc de marmură, văd lucrarea în el. Tot ce trebuie să fac e să dau la o parte ceea ce nu îi aparţine.”
Deseori, noi vedem, asemenea celorlalţi sculptori, doar defectele oamenilor şi-i criticăm. Considerăm că aceştia nu pot fi cum îi place lui Dumnezeu sau nu pot să lucreze pentru El. Dar Dumnezeu vede ca un artist, nu ca un critic. El vede dincolo de ceea ce pot deveni oamenii prin Hristos. Dumnezeu îi poate transforma astfel încât să ajungă o operă de artă (Efeseni 2.10).
Oamenii au vechi tăieturi făcute de alţi sculptori în vieţile lor, au defecte (relaţii rupte, necunoaşterea voii lui Dumnezeu, mândrie, frică). Dar Dumnezeu ia ciocanul în formă de cruce şi taie din marmura inimilor noastre. El îndepărtează fisurile şi descoperă puţin câte puţin din David, din capodopera în care vrea să ne transforme.
Treptat devenim frumuseţe până când vom ajunge desăvârşiţi în Hristos Isus. Atunci vom fi expuşi pentru veşnice.
(autor: necunoscut)