Deşi citisem versetele de zeci sau sute de ori, de-abia târziu mi-am dat seama de un anumit lucru şi anume că, în Geneza cap. 2 Adam a făcut ceva de unul singur înainte de crearea femeii: “Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit un ajutor care să i se potrivească” (vers. 20).
A pune nume lucrurilor şi mai ales fiinţelor înseamna a individualiza. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, numele (s.n.) = “cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă, un lucru, o acţiune, o noţiune, etc. şi prin care aceasta se individualizează”… Câinele era câine, tigrul era tigru… omul era Adam adică “pământ sau cel făcut din pământ roşiatic”.
Bine, când avem câte un singur exemplar din fiecare, problema este simplă, substantivul operând atât în sfera comunului cât şi în cea a propriului… Dar pe măsură ce animalele şi mai ales oamenii au început să se înmultească, a trebuit inventată şi dezvoltată o întreaga ştiinţă a onomasticii, a numelelor care să diferenţieze, să individualizeze. Când spui la vocativ “omule!” adresându-te unui grup de persoane, este imposibil pentru cei care fac parte din acel grup să-şi dea seama la cine anume faci apel. A apărut deci substantivul propriu. Despre semnificaţia lui specială la vechii evrei, cu altă ocazie. Acum altceva aş dori să subliniez. Din dorinţa omului păcătos de a se diferenţia cât mai specific şi original, din setea lui nemăsurată după recunoaşterea superiorităţii, ascendentului, asupra celorlalţi semeni, alături de nume a apărut şi titlul.
Poate că această găselniţă omenească a izvorât iniţial tot dintr-o necesitate de ordin practic, zic eu cu îngăduinţă, pentru a-i deosebi pe purtătorii de răspunderi din societate sau a recunoaşte mai repede pe specialiştii dintr-un domeniu. Evident că aberaţiile nu au aşteptat prea mult pentru a-şi face apariţia şi aici, născându-se “homo nomenclaturisticus”. Ca să fii pe placul unui funcţionar superior sau al unui suveran (mai ales), nu aveai la dispoziţie decât două mijloace:
1 – cadoul, ploconul, peşcheşul (sunt mai sugestive aceste ultime două cuvinte, unul de origine slavonă, iar celălalt turcă) şi
2 – osanalele, tămâierile, laudele exagerate în asemenea hal încât “cel mai iubit fiu al poporului” respectiv să nu mai aibe încotro şi să se lase înduplecat. Dacă mai şi combinai aceste două mijloace, efectul era infailibil.
Exemplele abundă. In Birmania regii purtau următorul titlu: “Regele regilor, căruia i se supun toţi ceilalţi stăpânitori, diriguitorul anotimpurilor, îndrumatorul atotputernic al fluxului şi refluxului, fratele mezin al soarelui, proprietarul celor douăzeci şi patru de umbrele”… Chestia cu dreptul de proprietate asupra umbrelelor am înteles-o, dar nu şi aluziile clare la meteorologie!
Şi băştinaşii din Sumatra aveau titluri destul de măgulitoare pentru un muritor: “Domnul Atotului, al cărui trup luminează ca soarele, pe care Dumnezeu l-a făcut desăvârşit ca şi luna plină, cel care dacă se ridică în picioare umbreşte întreaga împaratie, etc.” Să mă ierte înalţimea sa că-i scurtez din titluri, dar ar umple prea multe rânduri… Noroc că nu avea nevoie de paşaport pentru că i-ar fi fost imposibil să-şi treacă în rubrica destinată semnalmentelor, năstruşnicia cu ridicatul în picioare prin care umbreşte tot regatul deşi nu era unchi nici măcar de-al cincilea al lui Ghiţă Mureşan.
Morbul titlurilor pompoase şi lungi s-a întins ca o molimă din Asia în Europa. Terenul cel mai favorabil l-a oferit curţile micilor domnitori germani din secolele XVI şi XVIII. Cu totul neaşteptat, a făcut mai puţine ravagii printre domnitori, înfierbântând în schimb subalternii, puzderia de burghezi şi nobili mărunţi dornici de afirmare. Prinţul domnitor se mulţumea cu titlul de Alteţă care mai târziu s-a transformat în Alteţă serenissimă. In schimb conţii şi baronii erau fie Wolhgeboren adică de bună obârşie, fie Hochgeboren adică de înalta obârşie. Iar un baron imperial avea nevoie de minute bune pentru a-şi scrie corect titlul care sună imposibil chiar şi pentru un bun vorbitor de germană. Titlul era: Reichsfreyhochwohlgeborner…După care urma enumerarea numelui, cu nelipsitul von, bineînţeles.
Apăruse chiar şi o carte de titluri, “Titularbuch”, pe vremea lui Leopold al II-lea, care să facă ceva ordine în acest haos de înalti, prea cinstiţi, foarte nobili, superiori în, cei mai, extraordinar de… Acolo mai citim şi cum trebuia să te adresezi primarului unui oraş liber dacă doreai ca cererea să fie luată în considerare: Celui de bună obârşie, severului în dreptate, neclintitului în cinste, de mare şi eminentă erudiţie, de mare şi eminentă întelepciune, Domnul Primar cutare şi cutare… Dacă doreai să fii consultat de medicul oficial şi care ţinea cu tărie să nu fie confundat cu spiţerii şi şarlatanii ambulanţi care bântuiau prin târguri, trebuia să începi adresându-te astfel: Domnului de înalta obârşie şi mare experienţă, neclintitului în cinste şi preaînvăţatului domn X, doctor preavestit în ştiinţele medicale, etc.
Nici restul cetăţenilor nu s-a lăsat mai prejos, de la croitori la vidanjori, toţi ţinând neapărat să se împopoţoneze cu titluri şi supratitluri – în mentalitatea vremii acestea fiind dovezi supreme de profesionalism şi cinste în meseriile respective. Toţi erau prudenţi, neclintiţi în cinste, foarte distinşi, care se hrănesc cu întelepciune, bineplăcuţi, de foarte mare experienţă… titluri oficiale fără de care nu aveai cum îndrazni să apelezi la serviciile lor inestimabile. Dar ce să zic, nici nu îndraznesc să vă spun cum îşi concepeau titlurile teologii vremii, cei care stăteau în permanent contact (sau cel puţin aşa ar fi trebuit ) cu Biblia şi cu învataturile umilului tâmplar Isus Christos!
Astăzi pare că ne-am vindecat de aberaţii în acest domeniu deşi nu este departe epoca (neapărat de aur) în care sintagma-titlu “cel mai iubit fiu al poporului” era reluată papagaliceşte de la vlădică la opincă. Oricum nu mai suntem tovarăşi, ci domni. Iar dacă “domnul” a mai făcut şi ceva şcoli, să nu care cumva să nu le enumeri o dată cu numele că îti strici relaţia pe viaţă, iar respectivului îi strici ziua. Deci “domnule X” este chiar o jignire celui pe care poţi să-l gratulezi cu “domnule academician profesor doctor inginer”… în aşa fel încât să se audă cel puţin la o sută de metri atunci când îl saluţi pe stradă.
Este adevărat cuvântul Bibliei şi plin de bun simţ: “cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea”, respectul, consideraţia. Este cât se poate de normal. Şi totuşi, când mă gândesc că strălucitul cărturar care a fost Pavel, absolvent al celor mai înalte şcoli ale vremii, care ar fi putut pretinde cu îndreptaţită mândrie titluri onorifice, academice sau legate de caracterul său integru, nu s-a recomandat pe sine niciodată altfel decât Rob al lui Isus Christos… Nu academician, nu doctor docent ci… rob decent.
Vrei să fii important în această lume? Pentru cine: pentru oameni sau pentru Dumnezeu? Nu titlul contează, ci caracterul. Aici trebuie lucrat, îmbunătăţit, schimbat. Deoarece caracterul va fi criteriul conform căruia Dumnezeu face aprecieri: “Bine… – cum scrie? alteţă serenissimă, de bună şi aleasă obârşie, de eminentă erudiţie…” Sau “bine…luminăţia voastră, preafericirea voastră, înalt preasfinţia voastră…”? Aşa scrie? Cuvântul este clar în toate Bibliile, cu sau fără cruce, titlul este marcat foarte apăsat: “Bine rob bun şi credincios…” Rob. Fie că ne place sau nu.
Vrei să fii important pe plan metafizic? Poartă cu demnitate acest titlu dispreţuit: rob. Nu este un paradox. Este o cinste ce ni se oferă pentru că şi Christos l-a purtat, El fiind Dumnezeu care a luat chip de rob ca să ne înalţe pe noi oamenii la această demnitate nemaipomenită – Robul lui Iisus Christos.
(autor: Ovidiu Rădulescu)