Schimbare de perspectivă

Mâncam bucate alese cu ocazia unei adunări și mă amuzam cu voce tare despre vorbele de necredință pe care le-ar fi spus un fost frate de-al nostru. Dialogul de la masă era destul de public, și desigur, frații care treceau pe-aproape puteau să prindă involuntar subiectul.

Iar cazul acesta nu era deloc singular în realitatea mea, pe care puteam ușor să o motivez chiar cu texte biblice.

Ceva ore mai târziu, s-a întâmplat că un frate m-a vizitat în camera mea. Iar după ce am rezolvat treburile de rezolvat, mi-a dat câteva minute din realitatea lui cu privire la același caz.

N-a făcut decât să-și deschidă inima și să-mi arate cât de mult ține la fostul frate. Și cât de mult vrea să-l vadă mântuit. Iar la final, m-a îndemnat să unesc și eu acasă rugăciunile mele la speranța lui cu privire la cazul dat.

Am învățat atunci că poți măsura diferit un om și că o facem. Și am descoperit mai târziu că țin mai mult la un om dacă mă rog pentru el. Și că funcționează și cu oamenii pe care în mod natural nu-i poți înghiți.

Tot jucându-mă în mintea mea cu acest puzzle primit atunci, am descoperit că, în fapt, valoarea omului nu e stabilită de oameni, ci valoarea omului e dată de prețul infinit care a fost plătit pe când eram noi încă păcătoși.

Și am înțeles că nu poți avea cu adevărat conștiența propriei valori și a celor din jur decât petrecând timp pe genunchi la cruce.

Mai des.

Am fost acolo

Unul dintre cele mai fascinante lucruri în viață e să întâlnești un om sfânt. Viu. Pentru noi sfinții aparțin unei realități ideale, pot fi zugrăviți eventual în icoane și păstrați amintire. Dar de fapt, există sfinți în viață și uneori realitatea ta și a lor se întâlnesc.

Și știi că a fost ceva deosebit pentru că și la mai mulți ani după ce s-a întâmplat, scena îți revine în mod repetat în minte dându-ți o lecție, pe care până la urmă simți nevoia să o împărtășești.

Eram la o adunare cu delegați ai bisericii veniți din toată țara. Cred că prima dată la așa ceva, deci cel mai neînsemnat de acolo. Participam cu interes ascultând și ridicând mâna când se vota ceva.

Adunarea s-a întins spre noapte destul de tare pentru că părtășia cu frații, dar și problemele care necesitau o discuție erau la ele acasă. Răbdarea organizatorilor, care printr-un cuvânt ar fi putut opri tot, era desigur încercată, dar dedicarea lor pentru slujire a făcut față până la sfârșit.

Și acum, cu lucrurile adunate în gentuță mă mișcam printre frați ca să semnez procesul verbal, așa cum se face de către toți la o astfel de întâlnire. Iar organizatorii salutau delegații și mai schimbau cuvinte de rămas bun.

Chiar atunci s-a întâmplat că a trecut pe lângă mine și mi-a dat câteva secunde din realitatea lui, strângându-mi mâna: Frate, iartă-mă că a ținut așa mult. În realitatea mea eram nimeni, în a lui eram cineva. Iar el, deși ocupa slujba cu cea mai mare responsabilitate în biserica noastră din România, a reușit să mă observe, în modul cel mai convingător.

Și sunt sigur că pentru el toți erau cineva și s-a ocupat de fiecare în parte, pentru că altfel n-ar fi ajuns și la mine. Am rămas cu convingerea că și-a cerut iertare de la fiecare în mod personal, deși erau zeci de persoane. Era ultimul care ar fi avut vreo vină acolo.

Cred că au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit în mod direct din partea lui. Zilele trecute s-au făcut 5 ani de când așteaptă învierea.

Atunci și acolo am văzut cu ochii mei cum arată versetul: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)

Cinste și podoabă

„Fratelui tău, Aaron, să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi podoabă.” (Exodul 28:2)

Un om sfânt va purta haine sfinte. Și o haină sfântă are dublu rol: să îi slujească de cinste și să îi slujească de podoabă.

Nu ne îngrijorăm cu privire la ce vom îmbrăca, dar cel mai probabil vom fi interesați și ce imagine exterioară dăm templului Duhului Sfânt (care este trupul nostru).

Îl avem model pe Ioan Botezătorul, care și-a împodobit cu cinste trupul cu o haină care exprima în modul cel mai ușor de sesizat propria lui identitate, cea a unei simplități extreme la care se supunea.

Îl avem model și pe Isus, a Cărui cămașă deosebită a făcut obiectul tragerii la sorț la piciorul crucii. Exprima și ea identitatea Sa unică într-un mod care Îi făcea cinste.

Dacă am observat bine, când vrei să deschizi o discuție teologică aprinsă e suficient să negi unul dintre cele două roluri ale îmbrăcăminții.

Dar nicio discuție despre haine nu e bună, dacă te face să uiți de haina de in (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.) (Apocalipsa 19:8) Așadar, să ne îmbrăcăm doar cu fapte care slujesc de cinste și podoabă în fața Lui.

Frați

„Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4:6)

Toți locuitorii planetei sunt frați. Toți avem un singur Tată și aparținem Lui, care ne ține în viață. În relațiile noastre unii cu alții ar trebui să ne întrebăm mereu: Cum mă port cu proprietatea lui Dumnezeu?

Isus a spus: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:32) Și „toți” nu poate să însemne altceva.

Putem să ne opunem dragostei Lui și să rămânem în întuneric. Dar fiecărui om, pe o cale sau alta, îi este promisă șansa să își descopere Tatăl.

„Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6:18)

Toate

„Și aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:7)

E un verset ușor de reținut. Dar merită să facem un efort să reținem și cuvântul „toate”.

Oare cum ar arăta lumea apoi?

Pe drum cu El

„Oricine o ia înainte, și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu.” (2 Ioan 1:9)

De la calea cea bună, poți rătăci ușor luând-o la stânga sau la dreapta. Mai poți rămâne în urmă, poți porni chiar spre înapoi. Parcări se zice că nu sunt.

Dar iată că poți greși și luând-o de capul tău „înainte”.

Să mergem, deci, pe calea Lui. Dar tot timpul cu El.

Un Înger înaintea ta

„Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.” (Exodul 23:20)

Pe drumul spre Canaan nu ești niciodată doar tu.

Drumul e înainte, dar pașii nu fac decât să calce un drum deja pregătit. Ca să-ți reverse ocrotire, Îngerul e de partea ta.

Dreptul la odihnă

„Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.” (Exodul 20:10)

Coborât pe muntele Sinai, Dumnezeu putea să nu se gândească la toată lumea. Dar S-a gândit. S-a gândit până la cel din urmă rob.

Știa că istoria a adus și va aduce lipsire de libertate și de multe drepturi pentru mulți oameni. Dar, coborât pe munte, privește la fiecare om.

În puterea acestor cuvinte, rostite cu glas de tunet și săpate în piatră cu propriul Său deget, fiecare ființă umană poate pretinde în fața oricărui stăpân omenesc dreptul la odihnă. Ziua a șaptea este ziua Domnului.

Da, poate să fie batjocorit pentru asta, poate fi umilit, poate fi condamnat, dar în Dumnezeu el este un om liber, și pentru că aparține Lui, va asculta de Împăratul împăraților.

Și ca și cum n-ar fi destul, S-a gândit și la vite. Dreptul la odihnă aparține tuturor ființelor de pe planetă.

O realitate

„Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume, sunt oameni neprihăniţi cărora le merge ca şi celor răi, care fac fapte rele” (Eclesiastul 8:14)

E plină Scriptura de făgăduințe foarte bune pentru omul credincios. Și toate sunt adevărate. Dar Solomon, inspirat de Dumnezeu, observă și el o realitate prezentă a planetei noastre.

Ce vină a avut Iosif ca să ajungă rob și întemnițat? N-a avut.

Ce vină a avut Iov pentru câte a pătimit? Șapte zile prietenii lui l-au privit în tăcere și poate că i-au căutat, dar n-au găsit. Doar au presupus mai târziu, și s-au încărcat astfel cu vină.

Da, poți să fii în totul drept și să nimerești cu totul rău. Ca Isus.

E corect să te cercetezi și să te pocăiești pentru un rău făcut. Dar în cazul în care în inima ta e pace cu Dumnezeu, nu lăsa corăbiile care ți se îneacă să te tragă cu ele. Rămâi pe Stâncă și fă din ea realitatea ta. Cealaltă realitate e doar o deșertăciune.

Și tot ce e deșertăciune e trecător.

Lucrare, osteneală, tărie

„căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Tesaloniceni 1:3)

E un lucru frumos să vezi un om activ, care depune efort și nu dă semne că ar slăbi cu ceva făcând aceasta, ci dimpotrivă.

Potrivit textului citat, înțeleg că lucrarea e rodul credinței, osteneala e rodul dragostei și tăria vine din nădejde.

Credința este în El, dragostea este în El, nădejdea este tot în El. Având toate rădăcinile în El, pomul este viu și roditor. Credința te face lucrător, dragostea își dă toată osteneala, iar nădejdea te face de neclintit.

Așa se face că „cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, și nu obosesc; umblă, și nu ostenesc.” (Isaia 40:31)