Era o vreme tulbure ca ochii lui Eli, cu oameni de doi bani ce n-aveau simţul valorii, uitând că Dumnezeu despicase mări pentru ei, dărâmase ziduri şi oprise soarele ce se pregătea de somn. Stăteau pe sub masa lui Adoni-Bezec cu degetele tăiate şi mâncau hulpavi resturi de la ciomu Vechiului Testament. Priveau cu nostalgie la vremurile de odinioară, iar copiii li se năşteau direct bătrâni şi paralizaţi.
Trăiau un formalism al închinării, iar cuvântul formalism vine de la formol şi de la verbul a formoliza adică a îmbiba un cadavru ca să nu miroase a vidanjă. Lălăiau cântări, stăteau ţepeni şi sofisticaţi pe la altare, tinerii butonau celularele la balcon, rugăciunile le erau gimnastica de dimineaţă, iar hrana spirituală le venea în mp3. Grâul era ascuns în peşteri, iar ei mâncau rumeguşul programelor nepregătite, a luptelor din comitet, a lipsei de rugăciune şi post. Statuia lui Baal le rânjea în nas, legată de cea a Astarteii cu zeci de cabluri invizibile şi sateliţi.
Semănau şi lucrau pământul, dar când să secere, secerau madianiţii în locul lor. Ca să vă traduc chestia asta, năşteau copii, îi duceau la biserică, dar când să se bucure de ei, plecau în lumea virtuală sau reală şi părinţilor li se bulbucau ochii de plâns.
Atunci a venit Îngerul Domnului la Ghedeon şi i-a ars toată jertfa şi l-a făcut să înţeleagă că puterea trebuie să se arate în slăbiciune. Avea 32000 ostaşi şi la prima poveste cu decoraţii post-mortem 22000 au plecat acasă lângă neveste să le ajute la prepararea azimilor. A mai rămas cu 300 de oameni după ce 9700 dăduseră dovadă că au apucături de pecenegi. Dumnezeu are nevoie de ostaşi cu maniere alese care şi atunci când împlântă sabia în vrăjmaş să ştie să zâmbească frumos.
Ca arme le-a dat ulcioare şi făclii pentru că era noapte. Ulcioarele erau goale pentru că nu se puteau duce la luptă cu ulcioarele încă pline de borhotul lumii. „Dacă cineva se curăţeşte va fi un vas folositor stăpânului lui” (2 Timotei 2:21). Deci aruncarea borhotului e problemă personală. Suntem vase de lut, cu termen de garanţie de şaptezeci de ani, dar mulţi dintre noi ne zăpăcim mai repede. Problema e că lumina trebuie aprinsă în vasul acesta pământos pentru că numai lumina dă valoare vasului. Prea multe ulcioare goale ce se ciocnesc unele de altele în întunericul gros.
Lipseşte iubirea şi focul Duhului Sfânt şi mai ales trebuie plătit preţul greu al spargerii vasului pentru că lumina nu trebuie să ardă înăbuşită. Lumina trebuie să o vadă toţi rătăciţii nopţii. Am prea avut grijă de ulcioare până acum. Le hrănim gras, le îmbrăcăm scump şi sumar, le vopsim ca totul să arate bine dincolo de zoaia interioară.
E nevoie de frângere, de acceptarea unui preţ greu, dar de-o frumuseţe inegalabilă.
E nevoie de foc pentru că goale, ulcioarele au ecou de infern. E nevoie de ulciorul tău chiar aşa crăpat, lovit cum e pentru că tot spargerea e destinul ce-l aşteaptă. Ca să se poată vedea lumina…
(autor: Vladimir Pustan)