Tag Archives: Esau

Etapele urii

Cartea cu carti Leave a comment

Și Esau zicea în inima sa: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, și apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov.” (Geneza 27:41)

Și au spus Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul ei cel mai mare (Geneza 27:42)

Mai întâi Esau a cugetat să-l omoare pe Iacov. Apoi a fost auzit vorbind despre asta. Gândurile devin cuvinte. Gândurile urii devin exprimări ucigașe. Devin intenții înainte să devină fapte.

Iată de ce spunea Isus:
Ați auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: “Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: “Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. (Matei 5:21-22)

Esau nu l-a ucis pe Iacov. Dar ucigaș a fost de când s-a mâniat „pe fratele său” (Matei 5) zicând în inima lui „am să ucid pe fratele meu” (Geneza 27).

Foame și foamete

Cartea cu carti Leave a comment

Iacov era om liniștit (Geneza 25:27), trăia în corturi, gătea apetisant și aștepta momentul potrivit când să fure dreptul de întâi născut al lui Esau.

Esau era vânătorul îndemânatic, vestit pentru cât de gustos gătea vânatul (o mâncare cum îi plăcea tatălui său, bună de provocat binecuvântări și pe patul de moarte – Geneza 27:4). Iată-l, totuși, doborât de foame și de oboseală. Moment prielnic.

A schimbat foamea și dreptul de întâi născut, pe o farfurie de ciorbă de linte. S-a bucurat și el, s-a bucurat și Iacov. O situație win-win, ai zice. Părea că niciun om nu mai e flămând în tot ținutul.

Dar cu cât e mai gustos un lucru, cu atât ține mai puțin. Mai ales când e capcană…

Primul verset din următorul capitol (Geneza 26:1) vestește foamete în toată țara. Și a înțeles și Iacov că pentru foamea stomacului și pentru foamea sufletului nu e alt leac decât să te apropii de Dumnezeu, Cel de la care vin toate binecuvântările.

Omenirea zilelor noastre și-a vândut valorile spirituale pe blidul supei primordiale, teoria evoluției fiind – evident – un spate întors public Celui ce ne-a creat. Nu mai suntem vânători-culegători zic ei, ne-am liniștit și noi lângă cel ce ne-a pus pe masă teoria-capcană. Se bucură oamenii de știință, se bucură și diavolul. O situație win-win, li se pare. Și nu mai e niciun om care să nu le știe pe toate.

Ce faci, însă, dacă atunci când ai terminat de savurat teoria mincinoasă te trezești că vine o foamete peste toată lumea?

„Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame și sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo, ca să caute cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi. În ziua aceea se vor topi de sete fetele frumoase și flăcăii.” (Amos 8:11)

N-ar fi mai bine să înțelegi azi că Scriptura e pâine de pus pe masă în liniște și nu vânat după care să fugi pe câmp? Îți faci timp să o guști în pace sau te-au prins alergările care-ți promit hrană, dar îți dau în schimb foame și oboseală? Urmează foametea.