Adevarul te va face liber!
Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii. In apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…”
In urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. în faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor.
Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: “Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi”.
Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei.
Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit totusi sa il incalte, educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte.
De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: “Doamna, dar sunt puse invels…” Intr-adevar, erau pe picior gresit…
O femeie avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, cobiliţă, cum numesc muntenii instrumentul ăsta de transport, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era întreg. Cel întreg îşi făcea pe deplin datoria: îşi purta până acasă întreaga cantitate de apă… pe când cel crăpat ajungea mereu acasă cu doar jumătate din apa cu care fusese umplut… Se simţea tare incapabil…
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simţea atât de rău fiindcă nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
Se zice că ar fi fost odată un ţăran cuvios despre care mai nimeni nu ştia. Citea din scrierile sfinte despre minuni şi oameni mari întru cele ale credinţei şi tare ar mai fi vrut şi el să facă ceva măreţ şi nemaiauzit, să mute munţi, să scape vieţi de oameni… Dar, cum nimeni nu îi dădea să facă aşa ceva, îşi trecea zilele cu de-ale casei, neştiut de nimeni, pe la el prin gospodărie.
Intr-o noapte însă, Preaînaltul i-a grăit cu glas de om, ca nicicând altă dată: „Ia aminte, fiule, la calea ta: dimineaţa şi seara pune bucate alese de pâne şi carne pe stânca de dincolo de ograda ta.” Scurt şi fără de tălmăcire.
Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
– Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
– E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
Continue reading
Un rege oferea un premiu mare acelui artist care putea să exprime într-un tablou pacea perfectă. Mulţi artişti au încercat…
Regele a privit şi a admirat toate picturile, dar cel mai mult iau plăcut doar două tablouri. Trebuia să alegă unul dintre ele.
Primul reprezenta un lac foarte liniştit. Acest lac era o oglindă perfectă în care se reflectau în pace munţii care îl înconjurau. Deasupra era un cer foarte albastru cu câţiva delicaţi nori albi. Toţi cei care au privit tabloul au crezut că reflecta pacea perfectă.
Cand luminile din incapere s-au stins si concertul era pe cale sa inceapa, mama s-a intors la locul ei si a descoperit ca fiul ei disparuse.
Dintr-o data, cortinele au fost date la o parte si lumina reflectoarelor a poposit pe impresionantul pian Steinway de pe scena. Ingrozita, mama vazu că baietelul ei se asezase la claviatura, apasand pe clape si alegand cu grija notele cantecelului „Twinkle,Twinkle Little Star”.
Oare ce putem învăţa din istoria Titanicului? în acest eseu vom analiza una dintre bine – cunoscutele întâmplări din istorie. Cred că din istorie se pot învăţa multe, mai ales atunci când aplicăm principiile Cuvântului lui Dumnezeu la întâmplarea pe care o studiem.
în 1985 s-au descoperit rămăşiţele marelui vas Titanic. Acestea au fost sub ape, la o adâncime de 13. 000 de picioare, timp de peste şaptezeci de ani. întreaga istorie a Titanicului este fascinantă şi plină de suspans. De asemenea, sunt o mulţime de lecţii pe care le putem învăţa din experienţa Titanicului şi a celor care au fost la bord.
Unii poate ştiu deja că Titanicul a fost construit în Belfast într-un timp record. De fapt, Titanicul era una din cele două nave construite de White Star Lines. Titanicul era o navă avansată pentru zilele sale. Avea un sistem electric complet. Avea un radio telegrafic cu un cod Morse. Era o adevărată capodoperă de artă.
Lumea corăbiilor care au existat vreodată şi care există astăzi este de necuprins în statistici, în mulţime, felurime şi scopuri. De la barca unui sărman pescar din trei scânduri cârpite până la transatlanticele de pasageri sau portavioanele de azi, de la găoacea din trestie şi smoală în care Iochebed l-a pus pe Moise, copilul ei şi i-a dat drumul pe Nil şi până la platformele oceanice, adevărate oraşe plutitoare, să te tot încurci sau să înveţi despre corăbii.
în vorbire spirituală, însă, nu sunt decât două corăbii de când lumea: corabia lui Noe şi Titanicul. O corabie poruncită de Dumnezeu şi una scornită de oameni. O corabie a ascultării şi o corabie a trufiei. O cărabie a salvării şi o corabie a pierzării. Amândouă aduse în atenţia întregii omeniri, fiecare la timpul ei cu învăţătură de viaţă şi moarte, chiar de viaţă şi de moarte veşnică. Acum, când amândouă sunt istorie deja, lecţia predată în toate detaliile ei ar trebui s-o ştim şi s-o trăim.