Apel către vidioţi

Vidioţi din toate ţările, uniţi-vă prin MTV!

Trupul lui, despuiat până la brâu, este acoperit de sudoare. Stând în mijlocul unei debarale plină cu vechituri, se bate cu pumnii în piept ca un Tarzan al mileniului III, însă nu intenţionează să o salveze pe Jane, precum omologul său de pe ecranele panoramice ale anilor cincizeci. De data aceasta, în camera alăturată îşi aşteaptă soarta o fată atrăgătoare, deşi evident, speriată. Se pune la cale un viol şi milioane de adolescenţi urmăresc fiecare mişcare pe MTV – reţeaua intitulată “Music Television” urmărită de la Seattle şi până în cartierul Militari din Bucureşti. Deja a bătut toate recordurile de audienţă iar sistemul depăşeşte cu mult CNN şi Discovery luate împreună.

Unde altundeva decât pe MTV se oferă posibilitatea formaţiei Stone Temple Pilots să cânte despre magia violului ca în videoclipul Sex Type Thing? Unde altundeva decât pe MTV, băiatul dvs. cel cuminte şi fata dvs. cea binecrescută, îl pot urmări pe Snoop Doggy Dogg, explicând în rapp cât de grozave sunt drogurile, cât de excitat eşti după o cânepă (canabis adică) sau după o coca (nu Coca-Cola, ci cocaină)? Unde, dacă nu la MTV, copiii dvs. ce silabisesc încă lecţiile, o văd pe Janet Jackson simulând prin dans acte sexuale sau pe Madonna mângâindu-şi zonele erogene şi ţipând după “satisfacere nebună”?

MTV se prezintă astăzi ca o forţă (anti)culturală majoră, în special pentru minori, deşi pare minoră pentru majori. Telespectatorii nu vizionează acest canal ci îl trăiesc. Ozzy Osborne este urmărit cu videocamera până şi în baie, iar zgomotele fiziologice specifice sunt redate hi-fi. Şi mai spun reclamele cu toată forţa imaginilor psihedelice succedate într-un ritm infernal, că MTV-ul a afectat felul de a gândi, de a vorbi şi de a cumpăra al unei generaţi întregii iar părinţii ar trebui să considere acest canal ca pe un lucru tipic unei generaţii, aşa cum au fost Beatles pentru anii ’60, blue-jeanşii pentru anii ’70 şi muzica disco pentru anii ’80… Este oare MTV-ul la fel de inofensiv ca guma de mestecat şi pantalonii burlan?

MTV era urmărit în 2002 zilnic de aprox. 870 milioane de persoane din 81 de ţări. Aceasta în timp ce CNN este urmărit “doar” de 510 milioane, cu creşteri de 40-50% atunci când au loc evenimente cu răsnute planetar: Bosnia, Afganistan, Irak… Cu siguranţă că acest canal de televiziune este factorul decisiv care a contribuit la decăderea culturală din lume din ultimii ani şi, atenţie! producătorii sunt mândri de această “realizare”.

Beavis and Butthead 

În naivitatea lor, părinţii cred că nu este absolut nimic rău în a-şi lăsa copiii să urmărească ore întregi MTV-ul. “Muzică, ce e rău în asta?! Şi la urma urmelor, se învaţă astfel mult mai repede limba engleză”. Ba chiar în casele creştinilor, televiziunea prin cablu face legea iar puştii află imediat care este canalul care le promite “love and freedom”: MTV-ul. Dacă mama este cu telenovelele şi tata cu ştirile şi meciurile, de ce n-ar avea şi ei dreptul la Beavis and Butthead?! Sau nu ştiţi ce sau cine sunt aceştia? Este normal dacă aţi trecut de 30 de ani: în timp ce părinţii nu sunt conştienţi de ceea ce se transmite în realitate pe MTV în afară de video-clipuri, toţi adolescenţii “cablaţi” sau “satelizaţi” urmăresc aventurile acestui cuplu de delicvenţi, Beavis şi Butthead. La New York sau la Bucureşti, la Moscova sau Tokyo, cei doi eroi ai unui serial de desene animate lansat în 1993 au devenit idolii tinerilor din întreaga lume. Idoli şi deci modele.

Beavis şi Butthead locuiesc într-o casă dărăpănată şi îşi petrec trei sferturi din timp urmărind video-clipuri la televizor pe care le comentează, apreciindu-le cam aşa: “cool” (marfă) sau “suck” (naşpa). Le place violenţa, sexul şi decibelii – acestea sunt OK, sunt “marfă”. Pe de altă parte, un fenomen mai complex care necesită un cât de mic efort intelectual, e taxat cu formula: “this sucks” adică “naşpeturi”, “chestii nasoale”…

Tatonându-şi drumul prin viaţă, ţinându-se de flecării şi nimicuri, Beavis şi Butthead nu dau doi bani pe morală, pe cinste, pe respectul autorităţii. Savurează deviaţiile sexuale pe care seama cărora fac glume mai tot timpul şi aprobă satanismul. Butthead: “Asta-i parcă muzică satanică!” Beavis: “Nici vorbă, nu-i destul de fierbinte!”

După cum observa specialistul în mass-media Douglas Kellner într-un capitol special despre cei doi delicvenţi deveniţi idolii adolescenţilor (Media Culture, Londra) aceştia “sunt caracterizaţi prin lipsa celor mai elementare judecăţi, gusturi sau urme de raţional, prin absenţa valorilor politice şi etice, şi prin incapacitatea aproape totală de a înţelege şi a comunica”. Beavis and Butthead sunt “anti” pe toată linia: anti-sociali, anti-culturali, anti-igienici etc. Însuşi criticul şi omul de cultură Ion Manolescu a găsit potrivit să scrie un articol consistent pe marginea acestui fenomen (“America în genunchi” – Dilema).

Ingenios “meşteşug de tâmpire”

O altă personalitate a lumii culturale, Alex Kasha, afirmă: “MTV este o forţă foarte destructivă pentru societate, în primul rând deoarece pentru mulţi adolescenţi, joacă un rol de surogat de părinte. MTV creşte singură o generaţie de tineri şi odată ce aceştia vor ajunge la maturitate, vor purta chipul şi asemănarea ei”.

Ce va învăţa un băiat despre sexul opus dacă-şi va petrece timpul vizionând MTV-ul? Va descoperi că în universul MTV nu există femei cu aspect mediocru, ci doar frumoase şi sumar îmbrăcate. Vorbesc provocator şi sunt gata de experienţe noi oricând. Îndeamnă la asta indirect sau chiar pe faţă. Trebuie doar puţină atenţie pentru că poţi da de un virus scârbos pe care-l cheamă HIV. Oricum, dacă foloseşti un prezervativ, eşti deştept şi n-ai probleme. Ce învaţă o fată? Că toate fetele trebuie să aibă o viaţă sexuală activă, cu parteneri diferiţi, fie băieţi, fie fete, pentru că doar aşa află ce este viaţa… Reţineţi: dacă MTV este vizionat în mod regulat în casa dvs. fata pe care n-aţi vrea să o aducă fiul dvs. acasă îşi face deja apariţia pe ecranul din colţul sufrageriei.

Televiziune sau Legiune?

Deşi dicţionarele nu au definit încă bine termenul, MTV a dat naştere la o generaţie de “vidioţi” sau telespectatori analfabeţi din punct de vedere vizual. Cu imagini care ţopăie pe ecran într-un ritm delirant, MTV le oferă telespectatorilor extrem de puţin timp ca să discearnă implicaţiile a ceea ce experimentează în faţa televizorului. Ca urmare, mulţi tineri îşi decuplează raţiunea şi doar sugativează senzaţia momentului. “Vă înapoiem creierul la final… vă mulţumim!…”

În numai trei secunde, pe fundalul unui ritm drăcesc în care bateria şi chitara bas reliefează solistul vocal, se perindă uneori între şapte şi zece cadre diferite, la graniţa mesajelor subliminale. Un trup de femeie, flăcări pe o colină, o pisică neagră, un chip mascat ce râde mefistofelic, sudoare pe torsul unui bărbat, un ceas fleşcăit à la Salvador Dali… toate trecând pe ecran uluitor de repede, sugerând şi iar sugerând, fără a da răgaz creierului să digere… Rămâne nu informaţia ci doar senzaţia indusă… Tehnici psihedelice dintre cele mai grosolane, fără să mai stârnească mânia vreunui pedagog creştin. Anormalul a devenit normal. Iar normalul este considerat “sucks” – naşpa.

Bob Pitman, unul dintre producătorii de la MTV declară limpede: “Cel mai puternic mod de a-i atrage pe tineri este senzaţia momentului. Dacă le poţi porni sentimentele, i-ai prins. La MTV noi nu ţinem adolescenţii în faţa ecranului; noi îi posedăm!” Iată o propunere interesantă: în loc de televiziune, să se numească… Legiune!

Apel către vidioţi

Majoritatea criticilor adresate emisiunilor de divertisment ale canalelor TV, pornesc de la premiza greşită conform căreia televizorul ca substantiv comun a vrut vreodată să ne educe, să ne moralizeze, să ne mântuie. “Minunatul prieten credincios, preferabil marca Samsung, că-i pe viaţă, n-a avut niciodată alt scop decât acela de-a ne răpi timpul, de-a ne distrage atenţia de la gesturile esenţiale, de-a ne înstrăina unii de alţii, aşa că de ce ne-am aştepta la ceva bun de la el?” (D.Bojan)

Creştini şi atei aşteaptă judecata de apoi pironiţi în faţa televizoarelor ca pe o ştire banală transmisă la jurnalul de seară, laolată cu vizita primului ministru în judeţul X şi clasamentul diviziei naţionale după încă o etapă. Îmi amintesc cu candoare vremurile cu trei ore de emisie pe un singur canal naţional şi cum cei agasaţi de prea multă propaganda ceauşistă refuzau cu îndârjire şi demnitate să-i arunce televizorului măcar o privire darămite să mai ţină “dracu-n casă”. Pentru ei era clar: dacă intri în parlamentări cu diavolul, te învinge pentru că este tare la dialectică.

Astăzi însă, când canalele TV depăşesc uneori ca număr posiblităţile de programare, am devenit cu toţii mai concilianţi, mai puţin rigizi, renunţând la fundamentalismele de odinioară în virtutea cărora “nu ştiam ce mai este prin lume”, “ce se mai dă la televizor” (teribilă această expresie). Aşa că te uiţi la TV conştient fiindcă pentru un timp dat “te uiţi”, adică uiţi de tine, existenţa ta topindu-se în succesiunea şi ritmul imaginilor care te fură, te iau cu ele, te tăvălesc prin tubul catodic şi apoi te scuipă afară mai bătrân cu câteva ore şi mai sărac cu un gând propriu. Pentru că orice televiziune este în primul rând o maşină de făcut bani. Şi de nivelare a conştiinţelor pentru a fi aduse la c.m.m.n.c, ca la matematică. Iar cel mai mic numitor comun este, evident videoclipul. Imagini în cascadă şi ritm demenţial, sau apusuri idilice de soare şi şoapte strecurate în timp ce pianul electric Yamaha punctează angelic…

Tinerii de astăzi preferă MTV-ul în loc de telenovele lacrimogene pentru că au impresia că acolo se vorbeşte despre ei, despre problemele lor şi pentru că totul este făcut cu profesionalism – regie, grafică, design, montaj. La urma urmelor, nu văd de ce acest canal ar fi mai nociv pentru adolescenţi decât, prin comparaţie, basmele meşteşugit alcătuite, americane sau braziliene, care le emoţionează pe mătuşicile şi tănticile acestora. Aşa cum încerc să trag semnalul de alarmă de capătul dinspre MTV, tot astfel refuz viziunea puritană care se indignează, roşie în obraji, pentru că Janet Jackson are un inel de aur în sfârcul sânilor, văzut “live” de milioane de telespectatori. De ce vă miraţi, oameni buni? Aţi uitat cumva că se turnează ultimile cadre ale istoriei acestei lumi? Vrem eschatologii umplute cu optimism? Târfa Babilonului cel Mare este cumva mai decentă decât Janet Jackson sau Britney Spears?

Trăim într-o lume pe ducă, o lume care strigă tare până la răguşeală: “Aici este raiul! Hai să gustăm repede o bucăţică până nu se închide prăvălia”. Strigă cu atât mai tare, cu cât ne înfăţişează mai stereo, mai digital, mai aureolat cu premii Grammy, Oscar sau Cesar, iadul de calitate excepţională căruia îi ridică osanale. Ne asaltă precum teroriştii Al-Queda, dorind să negocieze cu noi sub presiunea emoţiilor PAL/SECAM/DOLBY. Ne somează să investim în ei sentimentele noastre cele mai intime, timpul, afecţiunea, tandreţea, speranţele şi aspiraţiile noastre. Într-un cuvânt, doresc închinare.

“Tu eşti Gigi? Da-mpărate. Am venit să mi te-nchini… De nu, sparg al tău vechi Sony şi-ţi tai cablul până luni…”

Na, să-l taie odată, să am şi eu ceva linişte în casa asta! Gata cu emtivi-luciferi show!

Să mai citesc şi eu câte o carte sau Cartea, că de teledivertisment cu gay şi ţoape, am ajuns să uit “Mioriţa” şi “Psalmul 23”…

(autor: Ovidiu Radulescu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *