Ce vor şti copiii noştri despre comunicarea prin scriere? Mai nimic! Astăzi totul este „text messaging”. Chestia asta a devenit o pacoste. Până nu demult făceam infarct când vedeam oameni în maşinile lor, vorbind la telefon şi nefiind atenţi la circulaţie: uitau să pornească pe verde la semafor sau să oprească la roşu, nu foloseau semnalizarea la schimbarea direcţiei, uitau să frâneze până-n ultima clipă, sau să ia curba tot la fel. Am sperat pentru o clipă că aici în SUA se vor lua legi care să facă ilegală folosirea telefonului în maşină (decât prin intermediul unei căşti sau bluetooth) şi poliţiştii să poată opri pe „infractori” pentru a-i amenda. Dar, nu s-a întâmplat!
Acum într-o zi, am început să remarc o altă „pacoste”: tineri la volan, nu mai vorbesc la telefon ci „textează”. Desigur că nu mai scriu cuvinte întregi ci s-a dezvoltat un întreg limbaj. De exemplu, 143 înseamnă I Love You. 2G2BT = too good to be true. 4ever = for ever. AML = all my love. BBL = be back later. Şi aşa mai departe. Sunt convins că şi în limba română sunt (cel puţin tot atâtea) acronime ca şi în limba engleză. Nu le cunosc, dar poate că vreunul dintre cititorii mei le ştie.
Acum, nu este interesul meu să ridic aici problema pericolului de a texta în timpul conducerii sau să fac cunoscut cititorilor mei acronimele uzuale. Ce mă doare este că tinerii nu mai ştiu să scrie. Şi aici nu vorbesc de a scrie la computer, să zicem, ci de a scrie o scrisoare cu mâna! Tehnica a uşurat comunicaţia, a făcut-o mai rapidă, dar a depersonalizat-o. Un email nu va înlocui niciodată farmecul primirii unei scrisori scrise cu mâna. Un telefon nu va înlocui niciodată plăcerea unei strângeri de mână, a privirii în ochi şi a şederii de vorbă la o ceaşcă de cafea sau de ceai. Dacă te sun şi povestim la telefon, pot să citesc între timp un articol pe internet, sau să-mi caut o informaţie. Pot să mă uit pe tavan, sau să-mi permit să fiu distrat: s-ar putea ca tu să nu ştii niciodată ce am făcut când am vorbit cu tine, deşi tu ai sperat că îţi acord atenţia. Dar te-aş jigni să nu-ţi acord întreaga atenţie când stau de vorbă cu tine în persoană!
Eu preţuiesc întâlnirea faţă-în-faţă. Nu o înlocuieşte nimic. Dar, ca a doua opţiune, prefer dacă nu putem vorbi, scrisoarea. Şi o prefer scrisă cu mâna. Asta îmi dovedeşte că ţi-ai făcut timp să cauţi hârtia, să alegi pixul sau stiloul, să te aşezi la o masă, să-ţi cauţi gândurile cu atenţie pentru că pe hârite, odată scrise nu pot fi corectate ca pe computer, să fii atent să nu greşeşti cuvintele, etc. Trudă, muncă, interes. Chiar şi două rânduri, cum ar fi „mulţumesc, cu drag XY” înseamnă mult dacă-s scrise cu mâna. Din nefericire, tot mai des primesc felicitări de sărbători pe care expeditorul nu s-a mai obosit nici măcar să scrie vreun mesaj. L-a preferat pe cel tipărit de cine a publicat felicitarea şi expeditorul eventual l-a semnat în semn că este de acord cu ce s-a scris acolo.
Ce se va întâmpla cu scrierea de scrisori? Am asistat în ultimii ani cum televizorul a înlocuit încet-încet citirea ziarului sau a unei cărţi. Imaginea transmisă pe ecran a înlocuit imaginea sugerată în minte de cuvinte şi astfel a redus la inactivitate un sector important al imaginaţiei noastre. Asta a dus la reducerea capacităţii de exprimare şi la folosirea în schimb a unor fraze colocviale. Ne întâlnim tot mai des cu sloganuri şi lozinci stereotipe.
Între timp, eu mai aştept încă o scrisoare scrisă cu mâna! Să fie oare degeaba?
(autor: Ted Doru Pope)