Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei.
Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit totusi sa il incalte, educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte.
De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: “Doamna, dar sunt puse invels…” Intr-adevar, erau pe picior gresit…
Nu a fost cu nimic mai usor sa ii scoata cizmulitele decat sa i le puna, totusi a reusit sa isi pastreze calmul pana cand iar cizmulitele erau incaltate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta asa cum trebuia.
Insa atunci baietelul a zis: “Cizmulitele astea nu sunt ale mele!”
In loc sa strige la el “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea si-a muscat buza si inca o data s-a chinuit sa il descalte.
Cand s-a terminat chinul descaltatului, baietelul i-a spus: “Sunt cizmulitele flatelui meu. Mama mi-a zis sa le incalt pe astea azi.”
Acum ea nu mai stia ce sa faca… Sa planga sau sa rada? A reusit totusi sa stranga suficienta rabdare pentru a se lupta din nou cu cizmulitele.
Cand, in sfarsit, l-a incaltat, inainte de a-l trimite afara la joaca, l-a intrebat: “Si acum, unde iti sunt manusile? Trebuie sa ti le pun in maini ca sa poti pleca afara!”
Raspunsul?
“Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pield…”
Morala: Aceasta povestire este un omagiu la adresa tuturor celor care se sacrifica pentru invatatura celor multi. Educatori, invatatori, profesori, traineri… iubirea fiecaruia din ei si-au pus amprenta asupra a ceea ce suntem noi azi.
(autor: autor necunoscut)