Mândria de a fi creştin

Dacă ne gândim la implicaţiile mărturisirii publice şi practicării credinţei în contextul actual, observăm din ce în ce mai puternic ceea ce s-ar putea numi un paradox al spiritualităţii: o mare parte dintre conflictele actuale au ca miză elementul religios, mulţi conducători de stat se declară spirituali, iar marile biserici sunt prezente prin reprezentanţii lor la mai toate manifestările publice. Cu toate acestea însă, omului de rând i se pare mai potrivit să îşi declare mai degrabă independenţa faţă de Dumnezeu sau afişează o formă searbădă de creştinism ancorat în tradiţie, însă fără a trăi valenţele lui.

In ce situaţii sunt creştinii mândri de convingerile lor spirituale, şi în ce măsură aduc prin aceasta un serviciu Celui în care cred?

în limbajul comun s-au împământenit expresii ce îl amintesc pe Creatorul lumii la fiecare cinci secunde. Se spune „Doamne, Dumnezeule!”, „Slavă Domnului” şi „Doamne fereşte!”, chiar dacă aceste cuvinte şi-au pierdut orice sens spiritual. Un redactor de la postul de radio România Actualităţi spunea, în ’90, că aceste expresii sunt folosite nu numai într-un sens lipsit de orice urmă de spiritualitate, ci chiar într-unul cu totul bizar. „Cât priveşte copiii străzii, slavă Domnului, avem destui!”, exemplifica redactorul. în momentul în care Dumnezeu este amintit în expresii ce depăşesc plafonul „uzual” menţionat mai sus, în multe cazuri, interlocutorii reacţionează prompt: „Stop, până aici!”, motivând tacit sau deschis prin dorinţa de a păstra o distanţă „de siguranţă” faţă de ceea ce se poate numi pericolul unei accentuări a vieţii spirituale proprii.

 

Celebritate pe seama mesajelor de credinţă

Nu toţi oamenii se feresc însă de expresiile spirituale. Unii chiar le caută. în muzica uşoară, dar şi în muzica rock, se observă o evoluţie accentuată a textelor cu mesaj spiritual. Piesa Rivers of Babylon (Râurile Babilonului, 1978) a formaţiei Boney M s-a situat luni în şir în vârfurile clasamentelor europene şi de peste ocean. Nu toţi fanii sunt la curent cu faptul că acest succes – cel puţin în ceea ce priveşte textul – se datorează inspiraţiei unuia dintre autorii Sfintei Scripturi, contributor la scrierea Psalmilor (Psalmul 137).
Muzica modernă românească nu se poate „lăuda” la fel de mult cu mesajele creştine. în afară de colindele de Crăciun ale lui Ştefan Hruşcă şi cântecele lui Tudor Gheorghe, se remarcă piesa lui Vali Sterian – „Vino, Doamne”, difuzată imediat după mişcarea din decembrie 1989. Mesajele religioase din muzica românească au fost adaptate cerinţelor şi aşteptărilor publicului, iar unele au fost chiar evitate pentru a fi înlăturată orice suspiciune ce ar plana asupra artiştilor cu privire la poziţia lor religioasă.

în ţările vestice, mesajele spirituale încapsulate în piesele comerciale sunt privite cu mai puţine prejudecăţi. Se remarcă două tendinţe: exploatarea religiozităţii publicului din dorinţa de a ajunge în top şi promovarea convingerilor artiştilor dintr-o mândrie pur religioasă.

Artistul rock american Lenny Crawitz pune în circulaţie, în septembrie 1995, albumul „Circus”, pe care criticii l-au caracterizat ca având o supradoză de creştinism, marcat prin piesele „Resurection” (învierea) şi „God is love” (Dumnezeu este dragoste). în „God is love”, Kravitz pune în dificultate atât criticii cu înclinaţii tradiţionaliste, cât şi fanii săi rock, cu afirmaţiile „Dumnezeu este dragoste / El te va călăuzi prin durerea şi zbuciumul tău / El va reveni poate mâine / Dacă tu eşti gata, şi El va fi gata pentru tine”. Criticul Roni Sarig evidenţiază amestecul de sexualitate şi religiozitate ofensivă, şi spune că fanii rock ar fi „cuprinşi de fiori” ascultând „fericirile creştine” din textele lui Krawitz. Sarig lasă loc pentru posibilitatea ca aceasta să fie totuşi convingerea lăuntrică a artistului.

Exploatând sensibilitatea de care cei mai mulţi dau dovadă atunci când se vorbeşte despre Mântuitor, George Michael spune într-o piesă pop: „Mi-ai zâmbit ca Isus unui copil”. Interpreta Joan Osborne se întreabă: „Ce-ar fi dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi?” iar cântăreţul rock Mick Jagger recunoaşte sursa binecuvântărilor primite, spunând că „Dumnezeu mi-a dat totul”. Elton John scrie o piesă cu titlul „Dragă Dumnezeu”, iar trupa rock Aerosmith lansează piesa „Isus, pe linia principală”, în care ne îndeamnă „să îl sunăm pe Isus şi să îi spunem ce dorim”.

Phil Collins lansează în 1991 piesa „Jesus He knows me” (Isus mă cunoaşte). Cântăreţul pop-rock britanic ironizează entuziasmul anumitor evanghelişti de televiziune americani, al căror scop nu ar fi altul decât acumularea de resurse financiare „în numele lui Isus”, în timp ce propria lor viaţă este răsfăţată în lux. „Isus mă iubeşte / Şi ştie că am dreptate / Am vorbit cu Isus toată viaţa mea”, cântă Collins. „Nu mă vezi practicând ceea ce predic / Nu mă vezi făcând sacrificii / însă pot să fac o mulţime de miracole / Dacă-mi promiţi să fii bun”, mai spune vedeta în „Isus mă ştie”.

Criticii creştini se arată revoltaţi faţă de folosirea abuzivă a numelui lui Isus Hristos în aceste ieşiri evanghelistice, iar laicii văd aceste acţiuni ca pe o metodă de a acumula sume neimpozabile în valoare de sute de milioane de dolari. Rămâne încă sub semnul incertitudinii dacă Phil Collins a vrut să apere adevăratele valori ale creştinismului în această piesă prin sarcasmul concentrat împotriva celor ce prosperă folosindu-se de credinţa oamenilor sau dacă, pur şi simplu, a vrut să dea o notă slabă credinţei în Isus ca un întreg.

 

Doamne, mulţumesc pentru participare

în cadrul unui interviu de pe postul german de radio NDR Kultur, a fost difuzată aria nr. 8 din Oratoriul de Crăciun, de J. S. Bach, „Dumnezeule mare şi împărat puternic”. Invitatul special a fost basul, solist consacrat tocmai prin interpretarea cantatelor şi a ariilor baroce şi clasice cu mesaj religios. Reporterul l-a întrebat pe solist dacă poate să spună ceva despre credinţa lui în Isus Hristos, din moment ce şi-a făcut un mod de viaţă din a-I aduce în mod public laude. Solistul a declarat că nu este deloc o persoană religioasă şi că apreciază latura muzicală a acestor arii, însă nu pune prea mare preţ pe mesajul textual. în opinia acestuia, în societatea actuală este nevoie mai degrabă de tolerantă, şi nu de polarizare a opiniilor religioase.

în Germania, ţara în care credinţa în Dumnezeu şi în Isus Hristos a impregnat arta şi cultura secole la rând, ar fi şocat mai degrabă o mărturisire de credinţă, o declaraţie care să îl plaseze pe artist în grupul celor care îi aduc slavă Mântuitorului prin meseria lor. Răspunsul dat însă nu s-a înscris decât în linia generală a societăţii, în care detaşarea de credinţă a ajuns să fie considerată un fel de atu al gândirii libere şi al împlinirii omului. Adică un fel de „Doamne Isuse, mulţumesc de participare!”…

 

Trupe speciale pentru apărarea adevărului

Experienţa partidului unic din România postbelică s-a oglindit în mod surprinzător şi în încetăţenirea modelului bisericii unice majoritare. în Raportul internaţional privind libertatea religioasă în România întocmit în 2003, se menţionează faptul că multe dintre acţiunile altor grupuri religioase de a atrage membri au fost văzute de către biserica majoritară ca o încercare de diminuare a numărului membrilor săi. în raport se precizează de asemenea că populaţia ar fi receptivă la acţiunile confesiunilor creştine minoritare, iar autorităţile ar fi tolerante în general, fiind însă intimidate în unele cazuri de către reprezentanţii clerului ortodox. în cadrul „Festivalului Libertăţii Religioase” organizat la Bucureşti în septembrie 2006, s-au trecut în revistă multe dintre cazurile în care aparţinători ai grupurilor creştine minoritare au fost împiedicaţi să se întâlnească şi să-şi desfăşoare activităţile îndeosebi în mediul rural. în unele cazuri, săteni – altminteri oameni de bine, însă fără o viaţă spirituală prea profundă -, instigaţi de către clericul satului, se transformă rapid în luptători pentru apărarea dreptei credinţe împotriva prozelitismului „satanic” şi devin, temporar, mândri de moştenirea creştină multimilenară.

 

Creştinism cu iz mioritic

Cel mai popular personaj creştin al momentului este, se pare, Gigi Becali, care se consideră un „atlet al lui Dumnezeu”. Noi, restul, ar trebui să fim mândri că îi suntem contemporani. „Poporul român, deşi a fost chinuit, nu s-a îndepărtat de credinţă, iar Dumnezeu trebuie să-Şi întoarcă faţa şi spre noi, mai ales că se apropie sfârşitul lumii. în 300-400 de ani vine Apocalipsa!”, spunea Gigi Becali la începutul anului, la o întâlnire pe tema creştinismului în Uniunea Europeană. Trecând peste această mândrie exagerată, Becali îl consideră pe Dumnezeu un stelist, înjură creştineşte şi are un comportament care contrastează puternic cu Cel pe care, conform declaraţiilor sale, îl admiră.
în acelaşi fel, Corneliu Vadim Tudor, doctorand în teologie, mândru de credinţa sa şi parlamentar al României, face afirmaţii care surprind prin contextul în care sunt lansate. După votarea în parlament a suspendării preşedintelui Băsescu de acum două luni, Vadim Tudor spune de la tribuna parlamentului: „Asistăm azi la modul cum lucrează Tatăl Ceresc. Este mâna lui Dumnezeu!” Făcând abstracţie de faptul că, în sens biblic, nimic nu se întâmplă fără voia Divinităţii – deci în acest context afirmaţia lui Vadim Tudor pare să fie biblic adevărată – este posibil să se fi uitat că şi alegerea de acum doi ani a preşedintelui pare să fi fost făcută tot prin voia Lui.

 

Am puterea să fac binele

Angela Merkel, cancelarul Republicii Federale Germania şi reprezentantul Uniunii Creştin Democrate nu se sfieşte şi-şi declară cu mândrie aderenţa la valorile tradiţional creştine. „Merită să avem modul de gândire şi atitudinea lui Isus Hristos în propria viaţă”, spune fiica de pastor, Angela Merkel, în seria de articole De ce sunt creştină. Vorbind despre relaţiile din partid, aceasta declară: „îmi doresc uneori ca şi oamenii din propriul partid să aibă un comportament mai creştinesc, mai deschis. Cele Zece Porunci sunt un fundament la fel de indispensabil ca şi cele două porunci ale iubirii”.

în intenţiile de a resuscita Constituţia Europeană, cancelarul Germaniei a criticat la începutul anului forma elaborată a acestui document. „Aş fi dorit includerea unei referinţe clare la originile creştine”, spunea Angela Merkel, citată de publicaţia germană FOCUS Online. Aceasta a propus ca răspunderea oficialilor europeni să se facă „în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor”. La opoziţia fermă a altor state membre UE, cum ar fi Franţa, care îşi doreşte excluderea oricăror referiri la Dumnezeu din textul constituţiei, Merkel a declarat: „Am renunţat din teamă [pentru îngrădirea celorlalte credinţe] să luptăm pentru convingerile noastre”.

 

Unde este mândria?

Este un creştin mândru de credinţa lui când îşi strigă mândria la adăpostul mulţimii şi când luptă împotriva celuilalt, care este de altă părere decât el? Sau mândria se evidenţiază mai ales atunci când acest fapt este pus în balanţă cu propria prosperitate, poziţie în societate sau chiar cu propria viaţă?

Reţeaua Integrată de Informaţii Regionale (IRIN), un proiect al ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare, relatează despre problemele cu care se confruntă minoritatea creştină din Pakistan. Această minoritate reprezintă 1,5% din populaţie şi este adesea ţinta radicalilor islamici. Satul Shanti Nagar, cu o populaţie majoritar creştină, a fost ars în întregime, pe 15 februarie 1997. Au fost transformate în cenuşă bisericile, Bibliile şi locuinţele sătenilor. în noiembrie anul trecut, 15 creştini şi un poliţist musulman au fost împuşcaţi de către mulţime în biserica Sfântul Dominic din Bahawalpur, în Pakistan, pentru că îşi practicau credinţa.

în ciuda tulburărilor şi a riscurilor practicării credinţei, Sonia Rubiaqa, în vârstă de 18 ani, spunea, citată de IRIN: „Unii colegi de la şcoală mă întreabă mereu de ce nu mă convertesc la islamism. Nu le răspund nimic. Sunt însă mândră că sunt creştină!”

 

Cât costă să fii creştin

în istoria creştină există exemple de oameni ai lui Dumnezeu pentru care a fost mai importantă credinţa decât viaţa proprie. în 1714, la Istanbul, domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost mândru de credinţa lui creştină, împreună cu fiii săi, într-un cadru în care majoritatea celor care îi înconjurau gândeau spiritualiceşte diferit şi, în plus, aveau armele execuţiei în mâini.

Un alt caz de martiraj s-a petrecut în timpul masacrului din 20 aprilie 1999, la liceul Columbine din Littleton, Statele Unite. Ucigaşul a 13 oameni îndrepta arma spre victime şi le întreba dacă cred în Dumnezeu. „Ea a spus: DA” – aşa se intitulează o carte scrisă de mama lui Cassie Bernall, după uciderea fiicei sale, în care prezintă faptele petrecute la Columbine. Cassie a fost şi ea mândră de credinţa sa atunci când, printr-un singur cuvânt de negare, ar fi putut să-şi salveze viaţa.

Isus Hristos, vorbindu-le ucenicilor, face unele afirmaţii care, în contextul actual, par cel puţin bizare. „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga”, spune El în Matei 16,25. Apostolul Pavel îl sfătuieşte pe ucenicul său Timotei: „Să nu-ţi fie ruşine de mărturisirea Domnului nostru!” (1 Timotei 1,8).

Peste parada de creştinism cu iz comercial din muzica actuală, în care stilul de viaţă al artiştilor, dar şi al multora dintre susţinători contrastează flagrant cu mesajul pretins creştin, peste dezbrăcarea mesajului muzical al clasicilor de componenta creştină şi folosirea detaşată a ceea ce rămâne în scopul succesului propriu, peste intervenţiile politicianiste şi polarizarea Divinităţii după nevoi pe stadion sau în sălile guvernamentale – peste toate acestea – se aşterne, între mii de alţi luptători ai credinţei uitaţi parcă în groapa cu lei a lui Daniel, hotărârea tinerei Sonia Rubiaqa, tăcerea domnitorului Brâncoveanu, dar şi răspunsul Cassiei Bernall.

(autor: Dorin Aiteanu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *