Privirea mi s-a strivit de geam. Timpul a încremenit într-o bătaie de inimă. E un soare leneş, ce clipeşte rar şi a păcăleală. Trec oameni, pestriţi, pe alee. Îi privesc. Îmi sunt străini. Oare ei cine sunt? Oare EU cine sunt? Credeam că am scăpat de întrebările astea o dată cu liceul. Încă o gloată. Adevărul e că nu-mi pasă cine sunt, unde merg, ce fac… Huruitul unui tramvai anunţă apropierea altor zeci de oameni, aflaţi în raport de indiferenţă şi singurătate colectivă. Şi ei îmi sunt străini. O astfel de rază îmi atinge retina… Ar trebui să-i iubesc ca pe mine însămi… Îmi vine în minte profu’ de… ştiu eu care! Iubire?! Ce-i mult e mult!
Uite-l şi pe micul cerşetor soios, ce ne aminteşte zilnic, pe tramvai, rugăciunea „Tatăl nostru”, împreunându-şi evlavios mâinile murdare şi cu scrum de ţigară sub unghii. Nenea cu servietă ce coboară din Mercedesul gri pare de treabă. Pe el l-aş putea iubi.
Obosită de atâtea imagini, privirea mi se odihneşte pe trandafirii ofiliţi din vază; lumea le seamănă: e un uriaş amalgam de petale şi de spini. Totuşi, de mii de ani, aşa ne-o construim noi în fiecare zi. Nu ne-a plăcut lumea lui Dumnezeu şi ne-am construit noi alta cu o arhitectură proprie. Meşteri închipuiţi, am început să zidim: o cărămidă de scrum, una de paie, una de praf, una de moloz.
Impresionant edificiu! Sfidător Babel! Doar că, văzându-ne fiecare de cărămida noastră, ne-am uitat limba; astfel încât ne certăm poliglot, ne înjurăm din priviri şi pornim fiecare spre continentul nostru, cu scrum, praf, noroi pe mâini şi în suflete. De atunci se construiesc la nesfârşit ziduri şi, rar de tot, poduri. Dincolo de geamurile fumurii ale existenţei noastre nu se întâmplă nimic important. Florile noastre sunt de gheaţă, de mucegai sau cu spini. Bunii samariteni sunt o specie pe cale de dispariţie. Durerea altuia nu ne mai spune nimic.
Valorile noastre sunt fie distorsionate, fie relative. Există iubire absolută sau ochii care nu se văd se uită? Există dreptate absolută sau scopul scuză mijloacele? Calitatea îi e asimilată cantităţii; fericirea, zâmbetului; frumuseţea, ambalajului. Trăim cu obsesia anilor şi ne dorim mereu „mulţi ani”, ca şi când Metusala ar fi fost cel mai fericit şi mai iubit dintre pământeni. Oare de ce vrem să avem mult din toate şi nu ne dorim să avem bun în tot ce avem?
Ne agăţăm de aparenţe şi de ceea ce izbeşte ochiul; aşa se face că ignorăm prinţul deghizat în cerşetor şi ne închinăm cerşetorului îmbrăcat în straie de prinţ. Îi judecăm pe ceilalţi după ceea ce par, poate pentru că noi am pierdut ceva ce ţine de esenţa noastră. Nouă înşine ne place să părem ce nu suntem, fie pentru că nu suntem cu adevărat, fie pentru a ne masca vulnerabilitatea.
Latexul e cea mai bună soluţie: chiar şi pe tine te convinge că eşti ceea ce vrei să pari. Şi, totuşi, prea adesea ne sunt ochii lentile; zâmbetele, măşti; sufletele, cutii ale Pandorei; credinţa, făţarnice mătănii; păcile, mincinoase tratate; iubirile, convenţii; prieteniile, preludiul numărării în taină a celor treizeci de arginţi.
Suntem bolnavi. Suferim de iluzia puterii. De ce oare dacă aruncăm bombe, mânuim arme şi izbim cu pumnii ni se pare că suntem puternici? De ce oare dacă implantăm microcipuri, jonglăm cu supertehnologii şi mergem la câte un rendez-vous din stea în stea, ne credem genii suverane? De ce oare dacă punem piciorul pe Lună, ne flatăm că am atins absolutul? De ce oare dacă arborăm titluri bombastice şi ne jucăm de-a Frankenstein ne credem dumnezei?
De ce oare?…
Pentru că prea adesea avem impresia că suntem invincibili şi uităm că puterea nu înseamnă forţă, ci iubire; că suntem puternici nu când cucerim, ci când întindem o mână celui slab; că suntem bogaţi nu când posedăm, ci când ştim să dăruim.
…Fereastra îmi atrage iar privirile. Vicleanul de timp! Seara se picurase tăcut pe pământ. Siluete de necunoscuţi se unduiesc pe alee. Oare încotro merg? Într-un sfârşit mă ridic de pe pat şi deschid larg înţepenita-mi fereastră: spre Dumnezeu… spre mine… spre lume… dincolo de imagine…
Un puternic parfum de mere coapte îmi trezeşte simţurile. Hmm! Nici nu ştiam că e deja toamnă…
(autor: Patricia; preluat din Fitzuica)