„De ce stai singur, și tot poporul stă înaintea ta, de dimineața până seara?” (Exodul 18:14)
Una e să fii singur pe un vârf de munte, să admiri și să te încarci. Alta e să fii singur într-un parc, pe-o bancă, uitându-te cum cade o frunză, în timp ce pe alte bănci vezi doi câte doi. Și altceva e să fii singur într-o piață aglomerată de străini, ale căror drumuri trec toate pe sub tine.
Dar cu totul altceva e să fii Moise. Omul singur, încercând să facă față situațiilor unui popor întreg. Lămurea poverile tuturor purtându-le în propriul suflet… până la Dumnezeu și (dezlegate) înapoi.
Trebuia împărțită dreptatea, Moise judeca între ei. O adunătură de oameni și un program aproape non-stop. Unul n-a înțeles bine o poruncă, trebuia să i-o repete. Altul cine mai știe…
Poate s-a certat cu soția și stau ambii la coadă. Biletul 289. Poate că ar fi mai bine să ne împăcăm… Păi, hai.
Și socrul lui Moise stătea și privea. Dacă a văzut tot ce făcea el pentru popor, desigur a prins mai multe detalii decât putem să ne imaginăm.
La întrebarea Ce faci…? Moise ar fi putut ușor să scape vorbe mult mai descriptive despre propria-i soartă și despre felul de oameni cu care a ajuns să aibă de-a face. Sau cel puțin despre cantitatea covârșitoare de muncă.
Nu, el spune cât de drăguț se poate: 1. Poporul vine să ceară sfat de la Dumnezeu. 2. Apoi mai au ei câte o treabă… 3. Eu judec între ei. 4. Și-i învăț.
Îi iubea tare. Pare că descrie un centru educațional ideal. Dar ce făcea el nu era bine organizat. Singur și cu tot poporul… nu ți s-a încredințat a fi. Nu i s-a dat unui om să care poverile tuturor.
„Puterile celor ce duc poverile slăbesc, și dărâmăturile sunt multe;” (Neemia 4:10)
Mai cere ajutor.