Se zice că ar fi fost odată un ţăran cuvios despre care mai nimeni nu ştia. Citea din scrierile sfinte despre minuni şi oameni mari întru cele ale credinţei şi tare ar mai fi vrut şi el să facă ceva măreţ şi nemaiauzit, să mute munţi, să scape vieţi de oameni… Dar, cum nimeni nu îi dădea să facă aşa ceva, îşi trecea zilele cu de-ale casei, neştiut de nimeni, pe la el prin gospodărie.
Intr-o noapte însă, Preaînaltul i-a grăit cu glas de om, ca nicicând altă dată: „Ia aminte, fiule, la calea ta: dimineaţa şi seara pune bucate alese de pâne şi carne pe stânca de dincolo de ograda ta.” Scurt şi fără de tălmăcire.
Buimac, dar bucuros minune mare, omul nostru se trezi de cu zori, pregăti în grabă cele trebuincioase şi le duse pe piatra cea mare, cum i se poruncise.
Apoi se ascunse şi aşteptă să vadă minunea. Gândea că poate vreun înger frânt de zbor ori vreun proroc trudit de cale ar fi avut nevoie de bucatele sale.
Zadarnică aşteptare, zadarnică trudă – nimic din cele ce gândise nu se întâmpla. Ba mai mult, cum se întâmplă mai cu seamă când vrei a face lucru bun, „piaza rea” – nişte întunecaţi de corbi – se năpustiră din senin, înşfăcară bucatele şi se ridicară cu ele în înaltul cerului cât ai spune „peşte”.
Necaz pe capul bietului om, de nu vă pot spune – o dată îl lovise şi pe el norocul să facă o faptă nemaiauzită şi totul se dusese pe apa sâmbetei. Mai încercă omul nostru şi seara, şi iar dimineaţa, dar, ca un făcut, doară corbii se arătau de fiecare dată. Stătea trist la umbră, într-o zi cu soare, cumpănind: Să mai încerc, zadarnic pare, iar să renunţ, n-am de la înaltul dezlegare.
…Şi până azi se mai întreabă omul nostru, cum e mai bine a face oare?
Zâmbiţi? E doar o poveste? Poate. Dar i-aţi găsit tâlcul? Cred ca da. Nu trebuie sa te uiti la cine iti ia darurile, pentru ca nu stii daca nu cumva Dumnezeu vrea sa hraneasca oamenii lui chiar si cu corbii.
Va amintiti pe cine a hranit Dumnezeu prin corbi?
(autor: necuoscut)