Dumnezeu si imposibilul

Daca ai fi fost la fata locului sigur te-ai fi înfuriat. Cum sa se bata namila aia cu un baietan? Noroc ca pustiul avea o prastie buna. Goliat si-a subestimat adversarul. Prastiile pot fi foarte folositoare. Poti face cu ele o multime de stricaciuni. Copiilor le plac prastiile… cine stie, cu prastia ar putea doborî chiar un urias. Probabil ca în acest razboi vechi de când lumea al credintei în Dumnezeu cu necredinta, au fost si astfel de lovituri de prastie care se repeta iar si iar. În mâinile celor care aleg sa nu creada, urmatoarea întrebare este ca o prastie buna…

Ei zic: “Poate Dumnezeu crea o piatra atât de mare încât sa nu o poata ridica?”

Frumoasa lovitura! Piatra aruncata de aceasta prastie a acumulat multa greutate de-a lungul anilor. Iar în ceea ce-i priveste pe unii, se pare ca aceasta lovitura a afectat serios credinta lor în Dumnezeu si în Christos.

Întrebarea care se ridica este “A lovit oare ceva piatra aceea? Care este tinta ei?”. Se pare ca întrebarea legata de crearea acestor pietre de catre Dumnezeu este o încercare de a-i prinde pe cei care cred în Dumnezeu într-o capcana de natura intelectuala. Presupun ca cei care lanseaza întrebarea au sentimentul ca exista doar doua cai de a-L trânti pe Urias la pamânt.

Cel care crede în Dumnezeu va spune ori ca Dumnezeu nu poate crea pietrele acestea mari (o afirmatie zdrobitoare pentru cei care cred în omnipotenta lui Dumnezeu) ori va trebui sa spuna ca Dumnezeu poate crea o piatra atât de mare încât sa n-o poata ridica (o alta lovitura zdrobitoare la adresa omnipotentei). Se pare ca prastia aceasta mica si grozava functioneaza foarte bine. Dumnezeu primeste o lovitura drept în frunte. Dar sincer vorbind, la vârsta noastra, având o oarecare educatie si cunoscând notiunile de baza ale filosofiei, ar trebui sa ne întrebam noi însine cine e lovit de fapt de aceasta piatra.

Haideti sa începem prin a pune câteva întrebari si a cauta câteva raspunsuri. Încercati sa raspundeti la întrebari de genul:

Ce greutate are parfumul unui trandafir?
Care este volumul unui gând?
Cât de sonora este litera “T”?

Daca ai început sa te framânti sa gasesti un raspuns la aceste întrebari, nu intra în panica. Un intelectual nu raspunde niciodata la întrebari de felul acesta. De ce? Pentru ca ele nu au raspuns.

Mirosurile sunt, pâna la urma, perceptii senzoriale care nu au greutate. Gândurile sunt lucruri reale care nu au dimensiuni vizibile. Si din moment ce litera “T” poate fi pronuntata mai tare sau mai încet, ea nu are o sonoritate proprie. Nu cel care ramâne fara raspuns în fata întrebarilor de genul acesta este prost, ci întrebarea însasi este prost pusa. Cele trei întrebari de mai sus nu duc nicaieri si nu provoaca decât confuzie. Oamenii întelepti evita astfel de confuzii. Cele trei întrebari sunt lipsite de sens. Ele încearca sa atribuie mirosurilor, gândurilor si literelor însusiri care nu le apartin.

Aceeasi problema apare si la întrebarea legata de pietrele prea mari pentru Dumnezeu.

Poate ca pe vremea politeismului, în mitologie, când se credea ca nenumarate zeitati mici se lupta unele cu altele, aceasta întrebare ar fi fost semnificativa. Dar aplicata crestinismului, este înteleasa extrem de gresit. Crestinismul prezinta o conceptie diferita despre Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu se aseamana cu noi. In realitatea noastra, pentru a muta pietre ai nevoie de putere si energie. Întrucât puterea si energia sunt limitate în “fiinta” noastra, ne lovim mereu de bariere. Acele bariere ne determina sa ne folosim de pârghii si de masini precum buldozerele si macaralele care au o putere mai mare. Totusi între acestea si noi sunt multe asemanari. Ca si noi, si ele îsi au propriile bariere în ce priveste puterea si energia.

Crestinismul descrie un Dumnezeu fara limite în energie si în putere. De fapt, El a creat energia si a pus în miscare toate mecanismele care functioneaza pe baza de energie. Din geniul Lui creator a luat nastere gravitatia, unul din factorii de baza pentru determinarea greutatii. Acest Dumnezeu fara limite este în mod evident diferit de noi. Felul în care El Se raporteaza la pietrele mari e cu totul diferit de al nostru. Noi nu le putem misca din cauza incapacitatii noastre. Dumnezeu nu cunoaste asemenea îngradiri. El misca orice piatra, indiferent de marime, când vrea El, si face asta fara sa transpire. O asemenea miscare nu Îi afecteaza resursele de energie. Iar daca o piatra imensa sta neclintita, este pentru ca Dumnezeu a ales sa n-o miste.

Dumnezeu este atât de diferit în natura Sa, încât El nu Se confrunta cu îngradirile care pun mereu bariere în calea propriilor noastre realizari. La Dumnezeu orice miscare este un simplu rezultat al vointei Sale si nu al capacitatii Sale (Aquino ar argumenta ca ar fi chiar gresit sa vorbesti despre capacitatea lui Dumnezeu. Pentru ca, aproape întotdeauna, acest termen implica ideea de limitare. Din punctul lui de vedere, este relevanta doar existenta lui Dumnezeu, nu si capacitatea. Problema este pusa cu multa întelepciune.)

Astfel, o piatra a fost lansata dintr-o prastie si azvârlita spre Dumnezeu. Piatra încerca sa transmita mesajul ca exista ceva ce Dumnezeu nu poate face (cât de jenant pentru Dumnezeu…).

Dar având în vedere ca aceasta piatra nu-si atinge niciodata tinta si nici macar nu are vreo legatura cu tinta, începe sa-ti fie mila mai degraba de cel care tine prastia decât de Dumnezeu care poate face ce vrea.

(autor: necunoscut; preluat din Fitzuica)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *