Au! Mă doare! Te rog, nu îmi strânge aşa de tare aripile! Dacă nu mă striveşti şi dacă îmi dai iarăşi drumul, poţi să mă ţii în mână. Drept recompensă eu îţi povestesc ceva – vrei?
în seara aceasta caldă de iunie nu a fost greu pentru tine să mă prinzi, nu este aşa? Pe întuneric ne-ai putut vedea destul de bine cum zburăm. Ziua nici măcar nu ne-ai fi observat.
De fapt, nu noi suntem interesanţi pentru tine. Ştiu ce te fascinează, lumina degajată de noi.
Dacă mă întorci cu grijă, poţi vedea cele două puncte luminiscente verzi-gălbui de pe burta mea. De aceea observi lumina numai dacă zburăm deasupra ta. Dar acum poţi să mă întorci iarăşi.
Au! Fii puţin mai atent! Eu nu am decât 10 mm. Ca să nu mă striveşti, trebuie să mă atingi foarte uşor cu degetele tale butucănoase. Acum poţi aprinde lanterna, ca să mă vezi la lumină. Apropo, dacă ai fi în America de Sud, şi ai ţine lângă mine pe o rudă de-a mea, numită Cucuju, ai putea ascunde lanterna ta veche. Lumina rudei mele este atât de puternică, încât ne-ai putea privi pe amândoi în linişte. Din această cauză unii oameni le ţin într-o cuşcă mică şi îi folosesc ca felinar.
O transformare a energiei în lumină – nerealizată încă tehnic
Eu sunt doar un gândac mic neînsemnat, şi totuşi o minune din atelierul lui Dumnezeu. Numele meu este licurici (Lampyris noctiluca). De fapt eu nu strălucesc. Eu produc lumină «rece». în acest proces al bioluminiscenţei nu rezultă nici un fel de căldură. Este un lucru de mirare că tehnicienii voştri nu au reuşit să realizeze această transformare rentabilă. Un bec normal transformă în lumină maximum 4 % din energia consumată, iar un tub fluorescent ajunge la 10 %. Diferenţa mare se pierde prin transformarea energiei în căldură. Trebuie să recunoşti că lămpile voastre sunt mai mult sobe decât candele.
Dar la mine Creatorul a realizat cea mai bună transformare a energiei în lumină, aceasta înseamnă că 100 % din energia consumată este transformată în lumină. Mai bine nu se poate.
Acum priveşte carapacea gâtului meu. Ea îmi ocroteşte capul mai bine decât casca pe motociclist. în afară de aceasta Creatorul a format materialul acesta tare astfel ca el să fie transparent în faţa ochilor – dar numai acolo. Prin aceste ferestre eu pot privi lumea.
Bine, acum poţi să stingi lanterna. Restul pot să îţi povestesc şi pe întuneric. Vezi mulţimea de punctuleţe luminoase acolo în iarbă? Acelea sunt femelele noastre. Ele nu pot zbura. în timpul împerecherii ele se urcă pe firele de iarbă mai lungi. Când se apropie un mascul, ele îşi ridică partea posterioară a corpului, cu organul luminiscent în sus. Astfel, luminiţa verde-gălbuie se poate vedea de la distanţă, iar masculii vin la împerechere.
Unul dintre rudele mele – şi din acestea am peste 2000 – este licuriciul negru (Photinus pyralis). în familia lor masculul şi femela se înţeleg prin fulgere. Un asemenea fulger durează doar şase sutimi de secundă. Interesant este faptul că masculul emite la intervale exacte de 5.7 secunde, iar femela răspunde în acelaşi ritm, dar 2.1 secunde mai târziu. Nici până în ziua de astăzi nu ştie nimeni cum aprind şi sting ei lumina aşa de repede.
Vara, femela mea depune ouă în locuri umede, sub frunziş. Din aceste ouă se dezvoltă întâi nişte larve mici. Ele hibernează în acelaşi loc; primăvara din ele se fac coconi, din care mai târziu ies licuricii.
Unul din duşmanii noştri sunt broaştele. Dacă una din broaşte a mâncat odată prea multe din soiul nostru – din păcate se întâmplă aceasta din când în când – atunci încep chiar şi broaştele să lumineze în întuneric. Cred că şi lor li se pare ceva curios. Dar aceasta este din cauză că şi ouăle noastre emit puţină lumină, bineînţeles că şi larvele şi coconii.
Cum este însă posibil ca noi să luminăm? Cred că aceasta te interesează, desigur…
în anul 1887 francezul Raphael Dubois a descoperit într-o scoică cele două substanţe necesare pentru producerea luminii. Dacă aceste
substanţe reacţionează între ele, atunci se produce lumină. Francezul a numit pe una din ele luciferină, iar pe cealaltă luciferază. Compoziţia chimică a celei de-a doua substanţe este încă neelucidată. Până astăzi se ştie doar că ea conţine aproximativ 1000 de unităţi de acid aminic; aceasta înseamnă că structura ei este foarte complexă şi extraordinar de greu de descifrat.
Mă mir ce muncă grea a avut Creatorul cu noi, nişte fiinţe atât de micuţe! La analiza celeilalte substanţe, a luciferinei, cercetători americani au constatat recent că numărul moleculelor ei oxidate corespunde exact cu numărul impulsurilor de lumină emise. Energia este aşadar transformată complet în lumină.
Ah, văd că te plictiseşti, dar lucrurile acestea sunt într-adevăr mult mai complicate decât pot eu să îţi explic.
Un oblon cu funcţia de întrerupător
între timp vreau să îţi povestesc ceva, ceea ce sigur încă nu ştii. Ai auzit vreodată de «peştele lanternă» (Photoblepharon palpebratus steinitzi)?
Nu… nu este aşa? Deşi el nu este rudă cu mine, luminează şi el. El nu produce această lumină, ci o primeşte de la bacterii luminiscente, a căror lumină se produce printr-o reacţie chimică asemănătoare, ca la mine. O singură bacterie este aşa de mică, încât nu îi poţi vedea lumina. Poţi recunoaşte ca lumină numai o colonie de multe milioane de bacterii. La peştele lanternă aceste bacterii se află pe organul luminiscent oval, care se află sub ochi. Peştele le alimentează cu energie şi oxigen prin multe vase sanguine foarte fine. în afară de aceasta, Creatorul i-a mai instalat un fel de rulou, o pleoapă neagră, pe care peştele o lasă în jos, «stingând» astfel lumina. Dacă vrea, el poate emite semnale intermitente. Ideile Creatorului sunt nemărginite. El face ca lumină să se producă în diferite feluri.
Pomi fulgerători
Eu am rude şi în Asia de Sud. Acolo licuricii se adună cu miile pe anumiţi copaci de lângă râu şi încep să semnalizeze în acelaşi tact. Oamenii care călătoresc prin Burma şi Thailanda nu găsesc cuvinte pentru a descrie această privelişte fenomenală. Câteodată sunt mai mulţi copaci din aceştia la un loc. Deseori se întâmplă că pe fiecare frunză se află un licurici. Poţi să îţi imaginezi cum fulgeră totul! Până astăzi ştiinţa nu a descoperit de ce toţi licuricii semnalizează concomitent.
Poate că Creatorul vrea pur şi simplu să I Se admire fantezia Lui.
Principiul reflectorului
Acum revin la mine, şi după aceea mă laşi să zbor. Trebuie să îţi povestesc despre minunatul organ luminiscent cu care ne-a înzestrat Creatorul, pe mine şi rudele mele. în principiu el constă din trei straturi de celule. Cel de jos este format din celule a căror plasmă este plină cu mici cristale. Aceste cristale formează panoul reflector, analog reflectoarelor de la bicicletă. De fapt stratul mijlociu conţine celulele luminiscente.
El este umplut cu particule rotunde, aşa-numitele «mitocondrii», adevărate microcentrale, responsabile pentru producerea energiei. Aceste celule luminiscente sunt prevăzute cu foarte mulţi nervi foarte fini şi canale respiratorii. Al treilea strat, cel exterior, este pielea. Ea este în acest loc transparentă, permiţându-mi astfel să luminez în faţa oamenilor şi a animalelor.
Tren în miniatură
Recunosc, nu sunt aşa de efectiv ca licuriciul brazilian (Phrixotrix). La această larvă de gândac luminează în partea din faţă două lumini portocalii. Dacă simte un pericol, ea aprinde în stânga şi în dreapta câte un rând de 11 lanterne verzui, astfel încât noaptea ea arată ca un tren în miniatură.
Eu nu arăt ca un tren. Şi nici nu mă pun femeile în păr, cum fac cu rudele mele sud-americane, gândacii rapizi. Aceştia strălucesc seara ca briliantele. Eu nu pot semnaliza, lumina mea este monocoloră, şi totuşi Il laud şi eu pe Creatorul meu care m-a făcut o mică minune.
Lăudaţi-L şi voi pe Dumnezeu cu osanale minunate!
Dar acum lasă-mă, te rog, să zbor iarăşi – şi să luminez!
(autor: Werner Gitt/Karl-Heinz Vanheiden)