Treci prin centrul aglomerat şi ea, statuia, este nemişcată, argintie, aurie sau neagră. O priveşti şi ai impresia că a clipit ori că s-a clătinat. Îţi spui că nu e posibil, că trebuie să fi e doar o stranie părere. Şi totuşi, statuia se mişcă, respiră şi clipeşte. Câte un trecător mai darnic sau determinat de dorinţa de spectacol a copiilor ori a iubitei se apleacă şi aruncă o monedă în cutia din apropierea statuii; atunci aceasta, în semn de recunoştinţă, execută o plecăciune. Trecătorul este mulţumit, norocoşii din jur sunt şi ei, iar statuia amabilă îşi reia nemişcarea.

Probabil că cei mai mulţi dintre noi au văzut măcar una dintre acele persoane care se vopsesc în întregime: şi pe faţă, şi pe mâini, şi pe îmbrăcăminte, se aşază într-un loc foarte populat cu trecători şi, chiar dacă par a fi nişte statui autentice, atunci când sunt plătiţi, aceşti oameni surprind printr-o mişcare de recunoştinţă. Dincolo de antrenamentul şi performanţa lor, dincolo de surpriza unei statui mişcătoare şi dincolo de ideea unei astfel de ocupaţii, aceste prezenţe reprezintă un simbol. Avem de-a face cu o marcă a vremii, din cel puţin două puncte de vedere.

Continue reading →

Privita de aproape, viata oamenilor este morala. Cercetata de departe este pura psihologie. Analizata de foarte departe, ea este un simplu act mecanic. Insa atunci cand te opresti asupra ei de foarte aproape, este o mare tragedie. Cu toate ca am fost chemati de Dumnezeu la desavarsire, inca ne mai zbatem in neajunsurile vietii noastre. Una din marile tragedii ce bantuie printre noi este criza de caractere, criza „omului din launtru”. Dumnezeu a asezat ochii nostri in asa fel, incat sa nu ne putem vedea chipul. In schimb, am primit ochii mintii ca sa ne vedem chipul launtric, sa vedem „omul din launtru”. Cu timpul insa, omul, adica eu si cu tine, ne-am descoperit cu mare entuziasm chipul din afara si am uitat sa privim la cel interior. Nu suntem oare obisnuiti uneori, la intalnirile private sau de la biserica, pe strada sau in dialoguri cotidiene, sa dam cu bidineaua cea mare peste cinstea, omenia, valoarea, talentele sau alte valori sufletesti ale semenilor nostri, ba chiar uneori ale prietenilor nostri, cu scopul ascuns si lipsit de altruism de a pune in valoare pretinsa noastra superioritate? Poate ca da… poate ca nu…

Continue reading →

Privit de departe Cain părea un jertfitor sincer, fumul jertfei lui ridicându-se la fel de semeţ ca a lui Abel, cântarea lui răsunând până departe. Privită de departe soţia lui Lot era afară din Sodoma, deşi, la o ecografie sinceră, Sodoma rămăsese tot dincolo de valvele inimii.

Privit de departe, plânsul lui Esau părea chiar înduioşător, dar în mintea lui deja era creat planul împuşcării lui Iacov după metoda din „Aprilie spulberat” a lui Ismael Kadare.

Continue reading →

Am văzut câteva filme în care eram duşi virtual în arenele de luptă ale gladiatorilor.  La un moment dat, unul dintre luptători dezarma pe celălalt şi-l punea la pământ, călca cu un picior pe pieptul lui, şi apoi îşi întorcea privirile spre loja împăratului, pentru a vedea cum va gesticula acesta: cu degetul mare al mâinii drepte în jos, însemna moartea, în sus însemna cruţarea.

Viktor Frankl în cartea sa „Man’s search for meaning” povesteşte cum, la sosirea convoiului căruia îi aparţinea la Auschwitz au fost întâmpinaţi de un ofiţer superior SS care analiza din priviri pe fiecare nou sosit şi cu un gest abia perceptibil al arătătorului mâinii drepte, urmărit cu atenţie de „capos” care ajutau procesul de triere, trimitea pe noul sosit în dreapta sau în stânga.  Cei de la stânga (cam 90% dintre noii sosiţi sfârşeau acolo din prima zi) erau duşi la crematoriu, unde intrare scria „baie”; apoi primeau o bucată de săpun, şi erau dezbrăcaţi, trimişi înauntru să facă „baie”, gazaţi şi-n cele din urmă, arşi în crematorii.  Un gest imperceptibil, la stânga sau dreapta cu arătătorul unei mâini şi mureai îndată sau mai târziu…

Continue reading →

Ce vor şti copiii noştri despre comunicarea prin scriere?  Mai nimic!  Astăzi totul este „text messaging”.  Chestia asta a devenit o pacoste.  Până nu demult făceam infarct când vedeam oameni în maşinile lor, vorbind la telefon şi nefiind atenţi la circulaţie: uitau să pornească pe verde la semafor sau să oprească la roşu, nu foloseau semnalizarea la schimbarea direcţiei, uitau să frâneze până-n ultima clipă, sau să ia curba tot la fel.  Am sperat pentru o clipă că aici în SUA se vor lua legi care să facă ilegală folosirea telefonului în maşină (decât prin intermediul unei căşti sau bluetooth) şi poliţiştii să poată opri pe „infractori” pentru a-i amenda.  Dar, nu s-a întâmplat!

Continue reading →

Ultimii cincizeci de ani ne-au adus o lungă perioadă de pace şi bunăstare, de belşug chiar am putea zice fără să greşim comparându-ne cu zonele sudice ale mapamondului. Ţările creştine ale Europei şi Americii de Nord sunt în frunte la toate capitolele: cultură, nivel de trai, tehnologie, civilizaţie, asistenţă socială, stabilitate politică… Acest lucru a fost posibil în ciuda secularizării şi a îndepărtării permanente de Dumnezeu. Umbrela NATO sub care încercam şi noi să ne adăpostim este eficace împotriva ploilor care vin din afară însă inutilă în faţa şuvoaielor dezlănţuite sub ea. Şi oricum, este ridicol şi tragic în acelaşi timp să te aperi de ploaie când de fapt apa (în simbolistica Bibliei = lumea, lumescul, firescul) ne vine până la bărbie şi ne ia cu totul.

Continue reading →

Când te uiţi la cele mai multe emisiuni de la televizor, ai impresia că programele respective sunt făcute pentru retardaţi. De fapt, nu este numai o impresie: ele chiar sunt făcute pentru retardaţi. Este de ajuns să priveşti emisiunile de divertisment sau sitcomurile. Hăhăieli inepte, la replici şi mai inepte. Gesturi jenante care stârnesc o adevărată euforie în public, vagi (sau mai puţin vagi) aluzii sexuale care-i fac să se bâţâie pe scaun de plăcere pe cei care privesc, situaţii care se vor comice, dar nu sunt decât penibile. Toate acestea sunt gândite să ne distreze, să ne facă să ne simţim bine, să avem o viaţă ferice. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd astfel de producţii (de care televiziunile sunt pline), simt că mă ia cu rău de la lingurea. Imi par vulgare şi imorale. Dar nu pentru că ar fi pline de gesturi deşucheate, ci pentru că pun pe un piedestal penibilul şi-l dau de exemplu. A te distra pe seama unor asemenea lucruri e ca şi cum ai râde de un handicapat mintal, care te priveşte cu faţa strâmbă şi gângăveşte cuvintele. 

E adevărat, râsetele acelea pe care le auzim din off nu sunt ale celor din faţa televizorului, ci sunt produse de un public special plătit pentru asta. Am fost de mai multe ori „in culisele“ unor astfel de emisiuni de la noi şi spectacolul este de-a dreptul angoasant. La prima vedere, crezi că ai de-a face cu nişte oameni amărâţi care, pentru 10 lei, îşi pierd o zi întreagă, să râdă şi să aplaude la comandă, „dirijaţi“ de un ins care-i ţine din scurt şi care îi ameninţă că nu-i mai cheamă a doua zi dacă nu-şi dau toată silinţa. Amărâţi sunt, într-adevăr, dar nu sunt nişte oameni chinuiţi. Am realizat asta când am stat de vorbă cu câţiva. Erau fani ai vedetelor la care veniseră să se râdă şi se socoteau norocoşi că pentru asta mai iau şi bani.

Continue reading →

Vidioţi din toate ţările, uniţi-vă prin MTV!

Trupul lui, despuiat până la brâu, este acoperit de sudoare. Stând în mijlocul unei debarale plină cu vechituri, se bate cu pumnii în piept ca un Tarzan al mileniului III, însă nu intenţionează să o salveze pe Jane, precum omologul său de pe ecranele panoramice ale anilor cincizeci. De data aceasta, în camera alăturată îşi aşteaptă soarta o fată atrăgătoare, deşi evident, speriată. Se pune la cale un viol şi milioane de adolescenţi urmăresc fiecare mişcare pe MTV – reţeaua intitulată “Music Television” urmărită de la Seattle şi până în cartierul Militari din Bucureşti. Deja a bătut toate recordurile de audienţă iar sistemul depăşeşte cu mult CNN şi Discovery luate împreună.

Unde altundeva decât pe MTV se oferă posibilitatea formaţiei Stone Temple Pilots să cânte despre magia violului ca în videoclipul Sex Type Thing? Unde altundeva decât pe MTV, băiatul dvs. cel cuminte şi fata dvs. cea binecrescută, îl pot urmări pe Snoop Doggy Dogg, explicând în rapp cât de grozave sunt drogurile, cât de excitat eşti după o cânepă (canabis adică) sau după o coca (nu Coca-Cola, ci cocaină)? Unde, dacă nu la MTV, copiii dvs. ce silabisesc încă lecţiile, o văd pe Janet Jackson simulând prin dans acte sexuale sau pe Madonna mângâindu-şi zonele erogene şi ţipând după “satisfacere nebună”?

Continue reading →