Într-o seară de iarnă plină de alb şi alunecoasă ca sticla, tata ne-a pus pe sanie pe mine şi pe fratele meu, ne-a acoperit bine cu pătura şi am plecat către biserică. Era o duminică minunată, iar fâşâitul zăpezii sub tălpicii saniei ni se părea ca un zbor subţire de îngeri. În faţa fiecărei lumini de pe stradă, fulgii aproape compacţi în jurul lor, abia mai îngăduiau câte unei raze de lumină de la stâlpi să ne lase a privi împrejur. Seara, iarna, la ora aia era întuneric. Numai becurile se vedeau.
Sub pătură era cald. Nici nu ştiu când am aţipit şi la o smucitură a saniei am alunecat. Am tresărit, dar zăpada mi se părea atât de frumoasă şi de moale că am început să mă joc cu ea, deşi vedeam cum sania se îndepărta. Apoi am început să strig, dar nu mă mai puteau auzi, se depărtaseră prea mult. Am încercat să mă ridic, dar mi-era prea frig şi mă încărcase zăpada. Apoi I-am văzut din nou pe tata şi pe fratele meu venind fuga înapoi. Eram acoperit de zăpadă, iar lacrimile aproape că-mi îngheţaseră pe faţă.
Tata m-a luat, m-a scuturat zdravăn şi m-a aşezat lângă fratele meu, acoperindu-ne iarăși bine. Dar, de data asta, ne-a legat unul de altul cu cordonul hainei lui. “Cum v-aţi dat seama că am căzut?” am întrebat în şoaptă pe fratele meu. “Când mi s-a făcut frig la spate”, mi-a şoptit el.
…Atunci când am ajuns la biserică pastorul vorbea despre unitate şi despre căldura dragostei lui Dumnezeu. L-am prins de mână pe fratele meu. Plângea. Şi eu plângeam. Şi cred că şi tata. Da, şi el plângea.
Simţim că ni se face frig? Înseamnă că fratele nostru a căzut. Înseamnă că are nevoie de noi. Înseamnă că noi avem nevoie de el. Trebuie să-L anunţăm imediat pe Tata!
autor: Ionatan Piroşca
foto: Sheldon Pickering