Os din oasele mele

M-a surprins plăcut să întâlnesc expresia din exclamația lui Adam preluată și de alte persoane. Dar să citim și prima istorie:

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: “Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi “femeie”, pentru că a fost luată din om.” (Geneza 2:22-23)

Iacov fuge la Laban. Iar acesta exclamă: Cu adevărat, tu ești os din oasele mele și carne din carnea mea! (Geneza 29:14)

Abimelec, fiul lui Ghedeon (Ierubaal) include expresia în discursul lui, la Sihem: Și aduceți-vă aminte că eu sunt os din oasele voastre și carne din carnea voastră. (Judecători 9:2) De data asta nu e spusă ca o constatare, ci ca o rugăminte din partea celui care vrea să fie recunoscut. (Semn rău.) S-a întâmplat: El este frate cu noi. (Judecători 9:3), iar sfâșitul a fost tragic: și-a ucis frații.

În timpul lui David, semințiile lui Israel adunate la Hebron, i-au zis: Iată că noi suntem os din oasele tale și carne din carnea ta. (2 Samuel 5:1) Semn bun de data aceasta: l-au vrut împărat. Prin expresia lor, se identificau cu el și luptau pentru un destin comun.

Și exemplele pot continua, însă, cea mai sublimă declarație e cea a apostolului Pavel:

Hristos Își îngrijește cu drag Biserica pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui. (Efeseni 5:30) A luat carne de om, a trăit printre noi, S-a lăsat chinuit și omorât de neamul omenesc, apoi a înviat, numai ca să ne fie cel mai bun Frate.

Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: “Suntem din neamul Lui…” (Fapte 17:28)

Cui slujești?

„De va fi Domnul Dumnezeu cu mine și mă va povățui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac; Și de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta pe care am pus-o stâlp va fi pentru mine casa lui Dumnezeu, și din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ție.” (Geneza 28:20-22)

Povățuire, hrană, îmbrăcăminte, sănătate – lucruri obișnuite pe care le cerem și noi în rugăciune. Când le ai pe toate, ca Iacov, vei accepta un așa Dumnezeu, o să te gândești la Casa Lui și o să dai zecime.

Dar ce faci când nu le ai? Când nu le primești? Mai ai atunci un Dumnezeu? Sau nu-ți mai trebuie?

Cum crezi că a simțit Iosif călăuzirea Domnului când drumul său a trecut spre robie?
Cum s-a simțit familia lui când se termina pâinea?
Cum s-au simțit cei care „au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți”? (Evrei 11:37)
Cum s-a simțit Iov – omul neprihănit – când a rămas fără sănătate?
Cum se simt frații creștini din Ucraina când li s-a bombardat biserica, într-un război pe care nu și l-au dorit și pe care nu l-au provocat în niciun fel?
Cum se simte omul rămas fără o sursă de venit, când zecimea venitului lui e egală cu venitul lui – adică zero?

Nu știu ce ar răspunde Iacov. Poate că ar da răspunsul omului credincios: La cine altcineva să merg? Rămân cu Tine.

Tu ce răspunzi? Cauți un Dumnezeu al ofertelor avantajoase? Protestezi cu lipsă de la programele bisericii și cu jefuirea zecimii când simți că El nu-ți mai dă binecuvântările pe care le meriți? Sau accepți să-L slujești și când căile vieții par întortocheate și treci printr-o bogăție de lipsuri?

Etapele urii

Și Esau zicea în inima sa: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, și apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov.” (Geneza 27:41)

Și au spus Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul ei cel mai mare (Geneza 27:42)

Mai întâi Esau a cugetat să-l omoare pe Iacov. Apoi a fost auzit vorbind despre asta. Gândurile devin cuvinte. Gândurile urii devin exprimări ucigașe. Devin intenții înainte să devină fapte.

Iată de ce spunea Isus:
Ați auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: “Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: “Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. (Matei 5:21-22)

Esau nu l-a ucis pe Iacov. Dar ucigaș a fost de când s-a mâniat „pe fratele său” (Matei 5) zicând în inima lui „am să ucid pe fratele meu” (Geneza 27).

Am văzut bine

Isaac ajunge în țara filistenilor cu ocazia foametei. Domnul l-a binecuvântat, averile au sporit, filistenii l-au pizmuit. A urmat povestea cu fântânile, certurile pe motiv că „Apa este a noastră!” (Geneza 26:20). Isaac sapă altă fântână, zidește alt altar, ajunge în Beer-Șeba, Domnul i Se arată și îi promite și mai multe binecuvântări. Dar se întâmplă ceva în tot acest timp…

Își imaginează unii că binecuvântarea e ceva neutru, că nu știi când o ai sau n-o ai. Ba mai rău, unii cred în binecuvântarea de a o duce rău, de a fi bolnav sau prigonit. Vii de la biserică trist și epuizat, dar știi că ești binecuvântat (că dacă n-ai ști, nu s-ar vedea). Scriptura ne avertizează „Vai de cei ce numesc răul bine, și binele, rău, care spun că întunericul este lumină, și lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceață, și dulceața în loc de amărăciune!” (Isaia 5:20). Binecuvântarea e bună. Isaac era binecuvântat. Și filistenii n-au putut să nu vadă.

Așa că au venit la el.

„La ce ați venit la mine voi, care mă urâți și m-ați alungat de la voi?” (Geneza 26:27)

„Am văzut bine că Domnul este cu tine” (Geneza 26:28)

Îmi amintește de împăratul Saul (omul rău) care ajunge să spună celui pe care-l dorea mort (David): „Tu ești mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ți-am făcut rău.” (1 Samuel 24:17)

Dacă nu avem în viața noastră de creștin astfel de momente când până și vreun vrăjmaș să observe faptul că suntem binecuvântați, am pierdut ceva.

Degeaba o dăm cu filosofia răului-bun și a amărăciunilor-dulceață, a răului care se întâmplă (auzi!) pentru un scop minunat (după regula că scopul scuză mijloacele, bănuiesc), a binecuvântărilor ascunse (nu oriunde ci în situații care numai bune nu-s)… ca și cum distincția dintre bine și rău nu mai există… și ca și cum nici Tatăl ceresc n-ar mai ști să ne dea darurile bune, decât prost ambalate. Ne lăudăm ce bogați suntem și că nu ducem lipsă de nimic, numai ca să nu se observe ce nenorociți am ajuns. (Apoc. 3:17)

Când vezi lucrurile așa, îți trebuie doctorie pentru ochi (Apocalipsa 3:18), ceva ce nu le-a lipsit filistenilor atunci când au „văzut bine”.

Am face mai bine să săpăm din nou fântânile astupate, să scoatem apa vieții și să ne înviorăm. Am trăi din nou și ar vedea-o și filistenii.

Foame și foamete

Iacov era om liniștit (Geneza 25:27), trăia în corturi, gătea apetisant și aștepta momentul potrivit când să fure dreptul de întâi născut al lui Esau.

Esau era vânătorul îndemânatic, vestit pentru cât de gustos gătea vânatul (o mâncare cum îi plăcea tatălui său, bună de provocat binecuvântări și pe patul de moarte – Geneza 27:4). Iată-l, totuși, doborât de foame și de oboseală. Moment prielnic.

A schimbat foamea și dreptul de întâi născut, pe o farfurie de ciorbă de linte. S-a bucurat și el, s-a bucurat și Iacov. O situație win-win, ai zice. Părea că niciun om nu mai e flămând în tot ținutul.

Dar cu cât e mai gustos un lucru, cu atât ține mai puțin. Mai ales când e capcană…

Primul verset din următorul capitol (Geneza 26:1) vestește foamete în toată țara. Și a înțeles și Iacov că pentru foamea stomacului și pentru foamea sufletului nu e alt leac decât să te apropii de Dumnezeu, Cel de la care vin toate binecuvântările.

Omenirea zilelor noastre și-a vândut valorile spirituale pe blidul supei primordiale, teoria evoluției fiind – evident – un spate întors public Celui ce ne-a creat. Nu mai suntem vânători-culegători zic ei, ne-am liniștit și noi lângă cel ce ne-a pus pe masă teoria-capcană. Se bucură oamenii de știință, se bucură și diavolul. O situație win-win, li se pare. Și nu mai e niciun om care să nu le știe pe toate.

Ce faci, însă, dacă atunci când ai terminat de savurat teoria mincinoasă te trezești că vine o foamete peste toată lumea?

„Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame și sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo, ca să caute cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi. În ziua aceea se vor topi de sete fetele frumoase și flăcăii.” (Amos 8:11)

N-ar fi mai bine să înțelegi azi că Scriptura e pâine de pus pe masă în liniște și nu vânat după care să fugi pe câmp? Îți faci timp să o guști în pace sau te-au prins alergările care-ți promit hrană, dar îți dau în schimb foame și oboseală? Urmează foametea.

Fratele

Geneza 20 ne prezintă un episod din viața lui Avraam. Ajuns ca străin în Gherar, și având o soție frumoasă, s-a temut pentru viața lui și a învățat-o să spună că e sora lui.

Lucrurile s-au complicat când împăratul a trimis și a luat pe Sara. Dar a intervenit Dumnezeu și situația s-a clarificat.

Luat la rost, Avraam se justifică, dar recunoaște că Sara e soția lui.

Împăratul s-a pus să dea daruri: oi și boi, robi și roabe. Ca să fie totul bine din nou. Și mai e o parte, care m-a făcut să zâmbesc:

Sarei i-a zis: „Iată, dau fratelui tău o mie de arginți”

Auzind formularea asta, cred că Avraam a râs, și a râs și Sara, și a râs și Abimelec.

Și Domnul i-a vindecat pe toți.

Schimbare de perspectivă

Mâncam bucate alese cu ocazia unei adunări și mă amuzam cu voce tare despre vorbele de necredință pe care le-ar fi spus un fost frate de-al nostru. Dialogul de la masă era destul de public, și desigur, frații care treceau pe-aproape puteau să prindă involuntar subiectul.

Iar cazul acesta nu era deloc singular în realitatea mea, pe care puteam ușor să o motivez chiar cu texte biblice.

Ceva ore mai târziu, s-a întâmplat că un frate m-a vizitat în camera mea. Iar după ce am rezolvat treburile de rezolvat, mi-a dat câteva minute din realitatea lui cu privire la același caz.

N-a făcut decât să-și deschidă inima și să-mi arate cât de mult ține la fostul frate. Și cât de mult vrea să-l vadă mântuit. Iar la final, m-a îndemnat să unesc și eu acasă rugăciunile mele la speranța lui cu privire la cazul dat.

Am învățat atunci că poți măsura diferit un om și că o facem. Și am descoperit mai târziu că țin mai mult la un om dacă mă rog pentru el. Și că funcționează și cu oamenii pe care în mod natural nu-i poți înghiți.

Tot jucându-mă în mintea mea cu acest puzzle primit atunci, am descoperit că, în fapt, valoarea omului nu e stabilită de oameni, ci valoarea omului e dată de prețul infinit care a fost plătit pe când eram noi încă păcătoși.

Și am înțeles că nu poți avea cu adevărat conștiența propriei valori și a celor din jur decât petrecând timp pe genunchi la cruce.

Mai des.

Am fost acolo

Unul dintre cele mai fascinante lucruri în viață e să întâlnești un om sfânt. Viu. Pentru noi sfinții aparțin unei realități ideale, pot fi zugrăviți eventual în icoane și păstrați amintire. Dar de fapt, există sfinți în viață și uneori realitatea ta și a lor se întâlnesc.

Și știi că a fost ceva deosebit pentru că și la mai mulți ani după ce s-a întâmplat, scena îți revine în mod repetat în minte dându-ți o lecție, pe care până la urmă simți nevoia să o împărtășești.

Eram la o adunare cu delegați ai bisericii veniți din toată țara. Cred că prima dată la așa ceva, deci cel mai neînsemnat de acolo. Participam cu interes ascultând și ridicând mâna când se vota ceva.

Adunarea s-a întins spre noapte destul de tare pentru că părtășia cu frații, dar și problemele care necesitau o discuție erau la ele acasă. Răbdarea organizatorilor, care printr-un cuvânt ar fi putut opri tot, era desigur încercată, dar dedicarea lor pentru slujire a făcut față până la sfârșit.

Și acum, cu lucrurile adunate în gentuță mă mișcam printre frați ca să semnez procesul verbal, așa cum se face de către toți la o astfel de întâlnire. Iar organizatorii salutau delegații și mai schimbau cuvinte de rămas bun.

Chiar atunci s-a întâmplat că a trecut pe lângă mine și mi-a dat câteva secunde din realitatea lui, strângându-mi mâna: Frate, iartă-mă că a ținut așa mult. În realitatea mea eram nimeni, în a lui eram cineva. Iar el, deși ocupa slujba cu cea mai mare responsabilitate în biserica noastră din România, a reușit să mă observe, în modul cel mai convingător.

Și sunt sigur că pentru el toți erau cineva și s-a ocupat de fiecare în parte, pentru că altfel n-ar fi ajuns și la mine. Am rămas cu convingerea că și-a cerut iertare de la fiecare în mod personal, deși erau zeci de persoane. Era ultimul care ar fi avut vreo vină acolo.

Cred că au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit în mod direct din partea lui. Zilele trecute s-au făcut 5 ani de când așteaptă învierea.

Atunci și acolo am văzut cu ochii mei cum arată versetul: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)

Cinste și podoabă

„Fratelui tău, Aaron, să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi podoabă.” (Exodul 28:2)

Un om sfânt va purta haine sfinte. Și o haină sfântă are dublu rol: să îi slujească de cinste și să îi slujească de podoabă.

Nu ne îngrijorăm cu privire la ce vom îmbrăca, dar cel mai probabil vom fi interesați și ce imagine exterioară dăm templului Duhului Sfânt (care este trupul nostru).

Îl avem model pe Ioan Botezătorul, care și-a împodobit cu cinste trupul cu o haină care exprima în modul cel mai ușor de sesizat propria lui identitate, cea a unei simplități extreme la care se supunea.

Îl avem model și pe Isus, a Cărui cămașă deosebită a făcut obiectul tragerii la sorț la piciorul crucii. Exprima și ea identitatea Sa unică într-un mod care Îi făcea cinste.

Dacă am observat bine, când vrei să deschizi o discuție teologică aprinsă e suficient să negi unul dintre cele două roluri ale îmbrăcăminții.

Dar nicio discuție despre haine nu e bună, dacă te face să uiți de haina de in (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.) (Apocalipsa 19:8) Așadar, să ne îmbrăcăm doar cu fapte care slujesc de cinste și podoabă în fața Lui.

Frați

„Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4:6)

Toți locuitorii planetei sunt frați. Toți avem un singur Tată și aparținem Lui, care ne ține în viață. În relațiile noastre unii cu alții ar trebui să ne întrebăm mereu: Cum mă port cu proprietatea lui Dumnezeu?

Isus a spus: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:32) Și „toți” nu poate să însemne altceva.

Putem să ne opunem dragostei Lui și să rămânem în întuneric. Dar fiecărui om, pe o cale sau alta, îi este promisă șansa să își descopere Tatăl.

„Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6:18)